Mircea Radu IACOBAN

Cum era de aşteptat, Lucian Boia s-a grăbit să-i dea dreptate ambasadorului american Pettit, autorul scandaloasei declaraţii în chestiunea Unirii. La dl Pettit m-am referit într-o tabletă din săptămâna trecută, când mi-am exprimat speranţa că-i vorba doar despre isprava unui prostănac pe care l-a luat gura pe dinainte, ratând un excelent prilej să tacă – mai ales că, punctual, nu l-a întrebat nimeni. Aşa, a lezat cu gravă inconştienţă nediplomatică sentimentele populaţiei de dincolo şi de dincoace de Prut, căreia îi refuză imperativ („Moldova trebuie să rămână...”) până şi speranţa de a-şi decide singură propria cale identitară. Numai că, din nefericire, se pare că nu ne aflăm în faţa unei simple gafe şi atât, câtă vreme ambasadorul precizează că-i vorba despre „desigur, politica noastră, a Departamentului de Stat.” Ce să mai comentăm? Aşa ne trebuie! Şi Boia dacă tăcea, filosof rămânea, dar s-a dumirit cât de profitabilă e poziţia lui „Gică Contra” în astfel de dispute: vinde cărţile.

Despre originalele contribuţii la ştiinţa istoriei datorate dlui Boia am mai scris de-a lungul anilor, tot în acest colţ de pagină. N-am uzitat argumente de ordin identitar, atât de cultivate în aserţiunile dsale, şi n-am evocat faptul că, provenind dintr-o familie de alogeni stabilită în România, încalcă limitele bunei cuviinţe când îi cataloghează dispreţuitor, la grămadă, pe românii în mijlocul cărora i s-au stabilit strămoşii italieni ca fiind „incorecţi”, „mahalagii”, „iresponsabili”, „neserioşi”, „incompetenţi”, „impostori” ş.a.m.d. Întrebare: de ce i-o fi rămas aici familia? Dar, la urma urmei, nu contează cine scrie, ci cum şi ce scrie, în ce relaţie se află cu adevărul şi cât de apt este să se păstreze cu onestitate în matca necesarului „sine ira et studio”. Iar la ultima temă rămâne mereu corigent!

I-am reproşat, cum şi alţii au făcut-o, atitudinea în chestiunea Transilvaniei, Boia fiind adeptul teoriei „spaţiului gol” populat apoi de maghiarii migratori („care se pot considera acasă indiferent când au venit aici”). De-a dreptul scandaloase sunt, apoi, afirmaţiile precum că românii ardeleni n-au dorit niciodată unirea de la 1918! Am atras şi noi atenţia asupra contestării abil disimulate a latinităţii românilor şi chiar a existenţei naţiunii noastre („românii nu ar mai fi, în definitiv, o naţiune”), apoi a desconsiderării şi minimalizării lui Eminescu, trecut cu îngăduinţă în raftul poeţilor minori, ca şi asupra teoriei potrivit căreia tot ce s-a izbutit constructiv şi temeinic în istoria noastră s-a datorat numai străinilor...

Fragilitatea aşa-ziselor demonstraţii se vede de la o poştă. Academicianul Ion Aurel Pop, rectorul Universităţii clujene, consideră că „din dorinţa de a câştiga facil simpatie din partea unui public neavizat (Boia, n.n.) falsifică istoria, datele istorice. Pleacă de la nişte argumente care sunt în inferioritate ca număr, nu pot demonstra voinţa majorităţii, cu alte cuvinte, culege argumente pro domo.” Articolele noastre au avut parte de reacţii ofuscate pe internet, semn că Boia a izbutit să convertească emuli naivi şi să adune adepţi la tezele sale aberante şi masochiste – pe care le difuzează acum şi peste hotare, fiind frecvent invitat la lansări de carte şi la talk-show-uri în străinătate. Sigur că publicul de oriunde va fi totdeauna mai interesat de o „cozerie” ce denunţă istoria „falsă” a românilor, decât de una ce ar urma abordarea „clasică”. La fel de sigur, având de ales între cărţile „Cât de mare e Ştefan cel Mare” şi „Cât de mic e Ştefan cel Mare!”, fie şi numai din curiozitate, ai prefera-o pe a doua.

Criticul Alex. Ştefănescu observă: „Defăimarea şi persiflarea românilor chiar de către români este astăzi o tristă modă”, datorată, în opinia noastră, şi întreţinerii interesate şi victimizante a confuziei între patriotism şi naţionalism. Sigur că avem nevoie de o istorie cât mai adevărată, definitiv scoasă de sub zodia triumfalismului şi a festivismului găunos, dar nu scrisă prin şi pentru şubrezirea adevăratelor temeiuri, nici nutrită din negarea programatică a valorilor autohtone! Revenind la declaraţia ambasadorului Pettit, citez din mesajul de susţinere semnat de Boia: „Omul a spus foarte corect. A spus că R.M. nu e România, a spus că are o istorie specifică, pentru că până la 1812 e aceeaşi istorie nu cu a României, ci cu a Moldovei. România există abia de la 1859.” Ce enormitate! Românii oare doar de la 1859 există? Italienii sunt italieni doar după Risorgimento? Nemţii sunt nemţi numai după unificarea din 1871? Sau, mai ştii, după 1990? Înseamnă că nici Moldova de dincoace de Prut nu-i România! Şi acolo, şi-n Basarabia, n-a trăit din totdeauna aceeaşi populaţie care simţea, gândea şi vorbea româneşte? Moldova n-o fi România în geografia politică a momentului şi-n viziunea lui Pettit & Boia, dar în conştiinţa unei Europei lucide este, indiferent de elucubraţiile istoricilor de scandal – regretabil, chiar români. Drept pentru care mă raliez la exclamaţia lui Alex. Ştefănescu: „M-am săturat de cei care s-au săturat de România!”