Mircea Radu IACOBAN

Nu ştiu cum se face, dar mereu scriu despre morţi; mai sunt şi autorul romanului „Pompe funebre” (Ed. Dana Art, 2012), aşa că mă tem să nu intre lumea la idei: n-or fi astea semnele unei ascunse forme de bizară necromanie? Pe de altă parte, când vezi cum mereu dispar, totdeauna pe neaşteptate, oameni pe care i-ai preţuit şi care, fără îndoială, au lăsat o fărâmă de lumină în istoria clipei, n-ai cum să te ascunzi sub protecţia dictonului „morţii cu morţii, viii cu viii”, rămânând nepăsător, rece şi fals optimist precum fotbaliştii după 0-3 – „ce să facem, mergem înainte!” Sigur că viaţa îşi vede de drum, sigur că uitarea este scrisă în legile omeneşti, dar la fel de sigur este că fiecare plecare definitivă rupe câte ceva şi din făptura apropiaţilor rămaşi, prin graţie divină, să facă umbră pământului.

Am mai citat strofa lui Eftimiu; o transcriu încă o dată, fiindcă simplitatea şi limpezimea ei armonioasă ar îndritui-o să figureze drept motto oricărui necrolog: „Cu fiecare dintre cei / De care moartea ne desparte / Plecăm şi noi, lăsând o parte / În fiecare dintre ei...” Da-i o introducere prea lungă, aşa că mă grăbesc să rezum cele ce urmează: a plecat pentru totdeauna regizorul şi scriitorul Bogdan Ulmu. Profesor la Academia de Arte, conducător de doctorate, a publicat aproape 4.000 de articole diverse şi câteva zeci de cărţi (ultima, cu amintiri din teatru, i-am comentat-o nu demult în această rubrică). Este şi autorul (regizorul, adică) a circa 140 de spectacole pe scenele unor teatre profesioniste. Duminica trecută urma să culeagă meritate aplauze după premiera cu „Noaptea furtunoasă” la Ateneul Tătăraşi; a murit sâmbătă. Premiera nu s-a contramandat: comedie printre lacrimi! În aprilie, Bogdan împlinise 65 de ani. Spre a marca momentul aniversar, revista „Cronica veche”, din redacţia căreia făcea şi el parte, a plănuit să-i consacre în numărul 5, aflat sub tipar, o pagină deschisă cu interviul căzut în sarcina sus-semnatului. Până atunci, mai nimic alarmant, doar că sărbătoritul părea tot mai rezervat şi mai posomorât, afişând o mină total deosebită de aceea bine cunoscută a ludicului declarat.

Am încercat să-l descos. Iată răspunsul, ce pare a veni de dincolo de mormânt: „Ludicul este un sentimental. Deci, e normal să aibă sclipiri triste. E firesc să fie grav, alternativ. Numai superficialii cred că ludicul este un ins care râde ca prostul toată ziua. Eu chiar cred că râd foarte rar.” Cum se vede, un răspuns-eschivă. Bogdan va fi mai desluşit în cazul întrebării „Ai regrete? Ce regreţi?” Iată: „Orice intelectual autentic are regrete. Sunt atâtea de regretat! Lipsa gloriei, relaţia instabilă cu fericirea, moartea soţiei, faptul că s-a instalat în mine o oboseală neproductivă, o pălire a chefului de viaţă de altădată... Am ajuns în neinteresanta postură de-a dori doar să supravieţuiesc.” N-am acordat prea mare atenţie acestor confesiuni triste şi alarmante, considerându-le mai degrabă un mic alint la o răscruce de vârstă: „Cum priveşti cei 65 de ani împliniţi, ca pe un prag sau ca o bornă oarecare?” „Îi privesc chiorâş: sunt neverosimili. Nu-i simt - e banal ce spun, dar nu mă simt de 65. O dovadă că i-am împlinit: sănătatea care a început să scârţâie. O senzaţie festivă nu s-a instalat în forul meu interior.”

Nu s-a sfiit să vorbească, precum la un sever bilanţ, şi de eşecuri: „În orice carieră descoperi eşecuri: sunt inevitabile. Până în 1989 mai făceam spectacole mediocre fiindcă mi se cerea. Dar am făcut vreo două-trei şi după 1989, când nu mi s-a mai cerut. De ce? Greu de spus...” Probabil că trebuia să acordăm mai mare atenţie tonalităţii negre-cenuşii a acestor mărturisiri; n-am bănuit că, de fapt, interviul îşi revendica, în subtext, chenar de doliu. Îl recitesc acum şi parcă aud vocea care, săptămâna trecută, mi se căina la telefon: „La ultimele 5-6 întrebări nu mai răspund. Nu mai pot. Crede-mă, nu mai pot.” Mi-am zis că-s temele cumva deranjante şi încearcă să le evite. Dar nu: Bogdan Ulmu chiar nu mai putea ţine condeiul: era pe moarte. Odihneşte-l, Doamne!

P.S.

L-am ocărât degeaba pe ambasadorul Klemm: aflu că n-a vorbit în română (încă nu ne ştie limba), ci în engleză – „As allies, as partners belive it is very important to consult...” – evident, n-avea cum să încapă aici nici un nenorocit „ca şi” de Mandravela; de altfel, nici nu cred că limba lui Shakspeare îngăduie astfel de stupide intruziuni ilicite. L-a băgat silnic în traducere râvna bleagă a traducătorului care a preluat textul original, transferând în contul altora propria lui prostie. Nu-i de-ajuns că eşti tu incult sadea, mai poceşti şi imaginea cui nu merită!