Mircea Radu IACOBAN

Într-un fotbal în care antrenorii se schimbă precum schimbăm noi şosetele, două rămân cauzele ce determină mătrăşirea pe bandă rulantă (urmată, ades, de rechemarea aceluiaşi oştean, cu repetarea protocolului: primă de instalare, primă la semnarea contractului ş.m.a.), suverană a fost şi rămâne proba rezultatelor. A doua, mai firav, dar totuşi legată de cea dintâi: banii. Care, dacă n-aduc fericirea, barem asigură liniştea vestiarului şi stabilitatea lotului. Poate fi un antrenor contestat chiar dacă rezultatele zbârnâie şi nu-s probleme cu banii? Poate: este ceea ce se întâmplă la CSMS Iaşi, unde, şi cu sprijinul presei, un scandal tinde să dea în clocot: afară cu Napoli! Echipa care-i pe locul I în play-out şi-i tot mai aproape să joace în cupele europene pare a se fi săturat de „lipsa de tact” şi „excesul de autoritate” proprii italianului. Capul răsculaţilor este Mihalache, exclus din lot după ce chiar el abandonase echipa la finalul unei reprize de „contre” cu Napoli. Ar fi şi indecent şi incorect să apelăm la înţelepciunea strămoşească ce exclude confecţionarea biciului dintr-o anumită materie organică, deşi folclorul peluzei din Copou recurge la astfel de referiri blasfematoare. Dar era greu de crezut că o formaţie înjghebată din al de Ciucă, Mihalache, Creţu, Bădic & comp. ar fi putut evita retrogradarea: VIP-urile Golubovici şi Cristea simt tot mai apăsat osteneala finalului de carieră, Böle întârzie să confirme, Lullacu aşijderea, Piccioni a izbutit o lovitură liberă şi cam atât, Frăsinescu, Viveiros, Enescu nu mai sunt la prima tinereţe... stă toată echipa în Grahovac şi Voicu?

Cum se explică faptul că ieşenii n-au mai pierdut de cine ştie când şi-s consideraţi „nuca tare” a campionatului? Să fie doar meritul antrenorului? Ca întotdeauna, adevărul pare a se afla la mijloc: trupa nu-i deloc de lepădat, iar Napoli a izbutit s-o potenţeze, aducând la turaţie maximă o maşinărie creditată cu performanţe mediocre. Bravo lor, bravo lui – dar, oare, n-a venit timpul să-l dăm pe italian afară? Bântuie şi-n fotbal marota schimbării, pe care o vântură cu supuşenie marxistă („schimbarea este motorul progresului”) toată politica românească. Vedeta (?) Mihalache i-a spus-o verde-n faţă lui Napoli: „eşti cel mai slab antrenor cu care am lucrat!” Măi, să fie! Nu ştiu să-l fi antrenat, la FC Bihor ori la Astra, tehnicieni mai rutinaţi şi mai îngăduitori (?), vreun Mourinho, Simeone, Ancelotti, Guardiola, barem Lucescu, având astfel temei să-l înjure pe tehnicianul ce l-a făcut să simtă o altitudine mai ozonată a performanţei, fie şi-n amărâta geografie a play-out-ului.

Aşa stând lucrurile, CSMS are nefericita şansă să se dezarticuleze taman atunci când, în sfârşit, Iaşiul poate ajunge în câmpiile elizee ale fotbalului european, acolo unde alte echipe moldave au făcut turism demult (cele din Galaţi, Vaslui, Piatra Neamţ, Botoşani). Mă uit la alţi antrenori, cum ar fi bietul Grigoraş, cum nu pot izbuti nimic cu echipe în care licăresc nume mai rezonante decât cele aşternute pe foaia de joc a CSMS. Napoli a făcut-o – deci, jos Napoli! Străbunii ne-au avertizat că există primejdia răsturnării şiştarului taman când e plin: s-o facem, în numele schimbării! Pe aproape de Mihalache se situează şi marele trosnitor oltean Bumbescu, dornic să pună ordine în istoria pricăjită a marii performanţe româneşti. Potrivit părerii dumisale, Jenei n-are nici un merit în răsunătoarea victorie continentală a Stelei în 1986: „la echipa aceea putea antrena şi paznicul de la poartă”. Bravos! Probabil că nici Ştefan cel Mare n-are merite în înfrângerea turcilor, singuri răzeşii au câştigat bătăliile! Şi dacă tot am apelat la proverbe, să-l cităm şi pe cel paradoxal-ironic arab: „când ai un bun conducător de caravană, nici nu-ţi mai trebuie cămile!” Păi, nu?

L-am cunoscut cândva pe Jenei: un domn în toată puterea cuvântului şi un antrenor căruia cu greu i se poate reproşa ceva – doar, între altele, a câştigat de şase ori Campionatul României şi de trei ori Cupa, ba a fost şi antrenorul reprezentativei Ungariei. Prea puţin pentru exigenţele lui Bumbescu, şi asta din cauză că, ajuns secretar de stat, Jenei n-a fost în stare să le obţină steliştilor (împotriva legii) o rentă viageră. Dacă o făcea, rămânea mare antrenor, altfel, nici vorbă! Adevărat, la câţi bani se-nvârt neruşinat la FRF (pentru calificarea la CE, infinit mai lesnicioasă într-o ediţie cu 24 de echipe, vor fi premiaţi cu câte 70.000 de euro toţi trupeţii lui Burleanu, inclusiv reprezentantul fotbalului feminin, cel de la futsal şi de la Liga II-a!) se putea găsi o formulă prin care să se răsplătească (din câte ştiu, asta s-a şi întâmplat cândva) marele succes de la Sevilla. Dar din fondurile Federaţiei, nu ale... Academiei Române! Bumbescu se plânge că a rămas doar cu pensia militară. Meritată, probabil, după câtă militărie a făcut!

Banul, ochiul dracului!