Mircea Radu IACOBAN

Gunoiul trebuie ascuns cu grijă sub preş! Despre unul dintre cele mai cumplite şi revoltătoare genociduri din istoria Europei aproape că nu s-a vorbit timp de două secole! Franţa n-a fost deloc interesată ca personalităţi ale căror nume sunt gravate pe Arcul de triumf (Robespierre, Toureau) să fie implicate într-un incredibil măcel „legal” ce pătează trist, grav şi scandalos imaginea revoluţiei de la 1789 – şi aşa maculată de excese greu de aşezat sub deviza „libertate, egalitate, fraternitate!” S-a tăcut două veacuri, ceea ce justifică recurgerea la un nou termen: cel de memoricid. A fost ucisă cu premeditare memoria, aşezându-se lespedea tăcerii peste evenimente ale căror absurditate şi proporţii premerg marile exterminări europene (drama armenilor, holocaustul evreilor, teroarea stalinistă), demonstrând, între altele, că rădăcinile absurdului genocidar „modern” urmează tipare şi modele „clasice”. Abia în 1987 Academia Franceză a catadicsit să valideze şi să încununeze cu un premiu cercetările lui Reynald Secher, acceptând o realitate istorică de necontestat: masacrul din Vandeea (1794). După 193 de ani! Şi nu-i vorba despre revelaţii aşa-zis demascatoare, nici de căutarea nodului în papură, ci de o extrem de târzie (şi de necesară) obligare la recunoaştere autoacuzatoare.

„Cel care nu strigă adevărul atunci când îl cunoaşte devine complice al mincinoşilor şi falsificatorilor” – avertizează Charles Péguy. Fără cercetările de arhivă şi curajul lui Secher (evreu vandeean), primejdioase pentru prestigiul şi orgoliul Franţei revoluţionare, omenirea ar fi aflat poate şi mai târziu, poate niciodată, despre cel dintâi genocid al continentului. De altfel, autorităţile din Hexagon şi-au luat, în timp, măsuri de protecţie: sumedenie de dosare din arhivele regiunii nu mai au decât coperţile: tot ce conţineau a fost ars. Bine, s-ar putea spune, dar de ce să ne mai intereseze evenimente din 1794, oricât de tragice, câtă vreme Europa este măcinată acut, în anul de graţie 2016, de terorism şi conflicte mocnite, dacă nu şi de perspectiva unui război etnico-religios? Principala motivaţie o oferă art. 31 din „Declaraţia drepturilor omului”: „Greşelile mandatarilor poporului şi ale celor care lucrează în numele lui nu trebuie să rămână niciodată nepedepsite.”

Nu Hitler a inventat conceptul de „rasă impură”, ci Camera Deputaţilor de la Paris, care a emis scandalosul îndemn „să dispară rapid nu numai Vandeea, ci şi, de pe întreaga suprafaţă a republicii, această rasă impură”. Nu Hitler a recurs primul la gazări în masă: cele dintâi s-au petrecut în Vandeea. Nu Talat Paşa a inaugurat execuţiile colective (cele ale armenilor): tot în Vandeea s-au înregistrat primele. Nu Ilse Koch a descoperit abajurul din epidermă umană, ci „croitorii” Convenţiei („Cadavrele erau jupuite până la jumătate, pentru că li se tăia pielea de la brâu, apoi, de-a lungul fiecărei coapse, până la glezna picioarelor, ca, după scoaterea ei, să ia parţial forma pantalonului: nu mai rămânea decât de tăbăcit şi de cusut” (...) „i s-a putut întâmpla nu doar unui singur apărător al patriei să fie încălţat cu pielea părinţilor şi prietenilor săi” – consemnează sec generalul Danican).

În fapt, care a fost originea conflictului intern? Locuitorii provinciei Vandeea nu puteau accepta nici orientarea antireligioasă a Convenţiei, nici, mai ales, obligativitatea de a trimite spre înrolare 300.000 de tineri din regiune. Au recurs la nesupunere şi la insurecţie. Repede, represiunea a atins apogeul: era dictată de la Paris prin bileţele-ordin de genul „Cetăţeni! Ucideţi! Ucideţi! Curăţaţi pământul de aceşti infami! Luaţi-le femeile! Zdrobiţi-le copiii!” Urmau, entuziaste şi elocvente, rapoartele: „Nu mai există Vandeea. Este ucisă de sabia noastră, cu femeile şi copiii ei (...) Urmând ordinele pe care ni le-aţi dat, am zdrobit copiii sub copitele cailor, am masacrat femeile, cel puţin ele nu vor mai naşte bandiţi. Drumurile sunt semănate cu cadavre. Sunt atât de multe, încât în multe locuri alcătuiesc piramide. Se împuşcă permanent...” – anunţă victorios gen. Westerman. Sute de mii de oameni, inclusiv copii, au fost împuşcaţi, înecaţi în Loira legaţi doi câte doi, otrăviţi, gazaţi, spintecaţi cu sabia, sufocaţi... Cartea lui Secher, apărută la Paris în 1986, a fost tradusă la noi abia după aproape trei decenii (a publicat-o Editura Academiei Civice). Nu-i uşor de citit, proporţia şi gama ororilor pur şi simplu năuceşte – iar tăcerea care a înconjurat vreme de două decenii grozăviile din Vandeea ni se pare la fel de condamnabilă ca şi genocidul în sine. Ce surprize ne rezervă istoria!