Mircea Radu IACOBAN

Cumpărăm sau nu cumpărăm „Cuminţenia pământului”? Cineva se întreba, la un post tv, câte şcoli s-ar putea construi cu 30.000.000 de euro: „ne permitem, în sărăcia noastră, să cumpărăm lucrări de artă, în vreme ce tot negociem împrumuturi pentru pensii la FMI?” Sigur că se poate pune chestiunea şi în astfel de termeni – dacă nu ne-ar apăsa sufletul monumentala idioţenie românească proletcultistă din 1958, când statul a refuzat donaţia testamentară a lui Brâncuşi (atelierul parizian) pe motivul că sculptorul este un „reprezentant al formalismului burghez cosmopolit.” Ceea ce a refuzat stupid RPR este vizitat acum de sute de mii de turişti la Centrul de artă modernă Pompidou din Paris. Iar donaţia cuprinde, între altele, 144 de sculpturi (!), 15 mulaje, 38 de desene, 15.000 de fotografii. Un simplu studiu în gips al lui Brâncuşi s-a vândut în 2014, la Casa Christie’s, cu 5,4 milioane dolari – darămite 144 de sculpturi! Câte spitale... să nu continuăm, totuşi, în cheie flagrant materialistă: se află în discuţie o sculptură din categoria „tezaur” a Patrimoniului Naţional şi ne apasă alte vinovăţii istorice, începând cu gafa trimiterii Tezaurului la Moscova în 1916 şi continuând cu deschiderea iresponsabilă a graniţelor în 1990.

Dezbaterea publică ne prilejuieşte, însă, un remember Brâncuşi, deoarece am primit tocmai din Ohio, SUA (de la alboer@aol.com), un e-mail intitulat atrăgător “Adevărul despre Brâncuşi”. Cele relatate nu-s chiar necunoscute publicului român, dar se vine şi cu o nouă mărturie directă, de care, pe viitor, brâncuşologii vor trebui să ţină seama. Este vorba despre un fost director de şcoală la Târgu Jiu, Matei Stoicoiu, coleg de clasă cu Brâncuşi, care s-a întâlnit cu sculptorul chiar atunci când acesta căuta locurile cele mai potrivite, în parcul oraşului, pentru amplasarea originalelor sale poeme în piatră. Doctorul Traian Stoicoiu, fiul directorului (a murit în 1999, în SUA), ar fi auzit, mai târziu, din gura lui Brâncuşi, că autorităţile române au schimbat nepermis denumirea lucrărilor, deturnând simbolistica lor reală. „Coloana infinitului” se voia un omagiu adus eroilor din Primul Război Mondial şi titulatura ei exactă era „Coloana sacrificiului infinit”. Al doilea monument, căruia îi spunem „Masa tăcerii”, se numea, în intenţia lui Brâncuşi, „Masa apostolilor neamului”. În fine, „Poarta sărutului” ar fi fost cea mai vinovat reintitulată, fiindcă nu-i altceva decât „Monumentul reîntregirii neamului”: fiecare picior este alcătuit din patru stâlpi uniţi sus cu o grindă, astfel sugerându-se cele opt regiuni care trebuiau să se alipească patriei-mamă. Sărutul simbolizând unitatea. Aşa să fie oare? Poate că da – după 1944, cine să admită, oficial, o titulatură trimiţând la ideea reîntregirii naţionale? Brâncuşi însuşi era considerat un reprezentant al formalismului burghez cosmopolit, prima lui expoziţie fiind deschisă la Bucureşti abia în 1956.

În ansamblu însă, chestiunea este complicată, şi cu cât examinezi mai atent mărturia doctorului Stoicoiu, cu atât apar mai multe îndoieli. Nu-i nici o noutate faptul că, în intenţie, „Coloana” s-a dorit un omagiu adus eroilor din Primul Război Mondial. Chiar simplu, numărând modulele, se va vedea că acele 15 octaedre, plus două jumătăţi, totalizează cifra 16 – trimitere clară la anul 1916. În exegezele brâncuşiene, coloana este unanim asociată cu cinstirea jertfei eroilor români – deci, semnalarea lui Stoicoiu nu aduce nici o noutate. Celelalte ipoteze se cer, însă, discutate, în special afirmaţia că „Poarta sărutului” ar fi un monument închinat ideii reîntregirii. Întrebare: de ce nimeni, inclusiv Eliade (considera „Poarta sărutului” „o întoarcere la lumea dintâi...”) care, aflat în afara graniţelor ţării, îşi putea permite în toată voia orice afirmaţie, n-a menţionat niciodată o relaţionare posibilă între sculptură şi idealul reîntregirii? Apoi, se cuvine luată în consideraţie preocuparea constantă a artistului pentru tema sărutului, începând cu versiunea statuară din Montparnasse (1910) şi continuând cu „Coloana sărutului”, înţelese ca părţi componente ale „Templului contemplaţiei”, fără legătură cu situaţii şi evenimente terestre. A căuta relaţionări prea concrete în cazul operei unui pionier al abstractizării înseamnă a subţia esenţializarea cu încărcătură filosofică prin nedreaptă coborâre de la general la particular...

Adaug încă o mărturie, de astă dată, proprie: fostul primar în perioada proletcultistă, Ploştinaru, mi-a spus că a primit sarcină să dea jos coloana, expresie a artei burgheze decadente. S-a făcut c-o trage, legând cablurile de două tractoare Stalineţ; a raportat că nu o poate dărâma, dar a găsit soluţia „valorificării” monumentului: i-a amplasat o stea roşie în vârf, luminată dinăuntru, ca la Kremlin. Steaua ar fi rămas aproape doi ani cocoţată pe creştetul Columnei, până ce o vijelie a dat-o jos. Coloana, a rămas. Fă-te frate cu dracul, până ce treci puntea!