Mircea Radu IACOBAN

Un editorial se poate scrie fie dilatând gazetăreşte un zâmbet sau o înjurătură, ceea ce atrage cu precădere interesul imediat al cititorului, fie formulând o întrebare de actualitate, cu solicitarea unui răspuns şi sugerarea implicită a rezolvării, fie, în fine, printr-o construcţie mai elaborată, de sorginte eseistică, menită să susţină argumentat o demonstraţie impusă tot de imperativele şi nervul actualităţii. Articolele semnate într-un cotidian local de botoşăneanca Lucia Olaru Nenati şi adunate în cartea recent apărută „Scrisori din prezentul meu” se revendică din cea de a treia categorie, asigurând prestaţiei gazetăreşti un salutar spor de intelectualitate. Autoarea a debutat editorial în poezie, cu volumul „Cea mai tânără Ecaterină” (Ed. „Junimea”, 1975) şi-mi amintesc că i-am reproşat redactorului de carte utilizarea, în referatul de susţinere, a prea desei formule „o voce lirică distinctă”. Timpul i-a dat dreptate: Lucia Nenati avea să publice încă 8 volume de poezie, toate atestând o voce evident distinctă, ce avea să se afirme nu numai în spaţiul poeziei, ci şi în al istoriei literare, muzicologiei, literaturii pentru copii. Iar acum, prin prestaţia gazetărească de reală altitudine culturală (şi cetăţenească), îşi adaugă încă o marcă a distincţiei vocii, într-un peisaj publicistic general pe cât de divers, pe atât de flagrant inegal valoric. Este interesant de urmărit şi despre ce scrie autoarea, şi, mai ales, cum scrie. Dar despre ce nu scrie? Nu ocoleşte nici un eveniment de oarece semnificaţie, întrucât, cum declară în carte, „un scriitor nu e doar un visător în turnul său de fildeş, ci un om al vremii sale, faţă de care nu poate şi nu trebuie să rămână indiferent.” Drept pentru care scrie cu năduf despre soarta pământului României, vândut în neştire străinilor (alte ţări practică restricţii severe), despre Grigore Vieru, „de jure, primul cetăţean de onoare al Botoşanilor”, propune premii pentru „devotament şi fidelitate culturală”, deplânge faptul că „aura culturii, literaturii, valorilor spiritului, ce părea odinioară o paradigmă eternă, s-a subţiat de tot”, discută despre „starea de glorie în durată ” (apropo de Trianon), ironizează „femeia cu barbă premiată la Eurovision”, încearcă explorări menite să reveleze „România tăcută, autentică şi profundă”, rezonează la emoţionante manifestări de compasiune colectivă apte să „diminueze cel mai cumplit flagel al timpului nostru, singurătatea fiecărui om în mijlocul semenilor săi”, enumeră calităţile de pretins oricărui prezidenţiabil („un asemenea om ideal e greu de găsit şi ar trebui să fie construit în acest chip...”), consideră „zguduitoare lecţia dată de asiatici despre cum să-ţi faci respectată istoria şi naţiunea ta”, condamnă „produsele de subcultură, manelele şi atâtea înjghebări de vulgaritate”, cu încredere în „cultura românească ce încă mai conţine un însemnat tezaur viu de valori şi diversitate”... ş.a.m.d. Toată cartea este traversată de o perpetuă închinare la duhul lui Eminescu (autoarea a fost muzeografă la Ipoteşti şi directoare a Teatrului „Eminescu”) şi la tot ce înseamnă românism autentic. Scrie cu responsabilitate, cu gândul la mâine, fără a uita acel ieri pilduitor din care ne tragem, supus acum unei rafale de „demitizări” greu de acceptat fie şi numai prin comparaţie cu cele ce se petrec în viaţa spirituală a altor naţii europene. Din prea mult drag de Eminescu, autoarea acceptă „basna” (în opinia mea) cu asasinarea poetului – mă rog, e dreptul fiecăruia să creadă cum şi ce consideră că merită crezut. Profit de această succintă recenzie pentru a clarifica o chestiune atât de înfiptă în mentalul colectiv, încât pare de neclintit: capitolul de la pag. 235 se intitulează „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” (Malraux). Dincolo de faptul că prin „religios” ne-am deprins să înţelegem doar „creştin”, pare a se ivi se un neaşteptat început de confirmare: nu cumva chiar intrăm sub semnul unui secol ultra-religios... dornic să-l înlocuiască silnic pe Iisus cu Mahomed? Trebuie însă spus, ba chiar strigat cu voce tare, că Malraux a dezminţit nu odată profeţia ce i se atribuie, considerând-o ridicolă: „Mi s-a pus în gură «secolul XXI va fi religios». O profeţie ridicolă. Cred, în schimb, că dacă umanitatea secolului viitor nu găseşte nicăieri un model exemplar de om, va fi rău” (declaraţie publică din 1975, reluată în repetate rânduri). Și, oricum, termenul exact nu era „religios”, ci „mistic” – nu-i tot una! Cât despre titlul cărţii Luciei Olaru Nenati: trebuie înţeles ca asumare, nu ca delimitare: „prezentul meu” este prezentul nostru, examinat cu obiectivitate şi compasiune de un ochi lucid, avizat şi neiertător.