Mircea Radu IACOBAN

Ieri s-a deschis un târg de carte de tradiţie – LIBREX – prezent în peisajul cultural ieşean de 24 de ani. Strădania organizatorului principal, Sedcom Libris, generozitatea spaţiilor oferite de ansamblul Palas, marele număr de instituţii culturale implicate (peste 150 de edituri, companii distribuitoare de carte ş.a.), cele 300 de evenimente programate, prezenţele scriitoriceşti de marcă, premiile acordate şi în special bogăţia de titluri conferă Târgului constant interes major. Participând la numeroase astfel de evenimente interne şi internaţionale, înainte şi după 1989, sunt tentat să încerc comparaţii. Reper al excelenţei rămâne Târgul „Gaudeamus”, dar nici cu „Librex” nu mi-e ruşine.

Înainte de Revoluţie, amploarea de azi era imposibilă: în România existau câteva edituri, iar producţia de carte greu atingea 2.000 de titluri pe an. Câte edituri sunt autorizate azi, şi cu atât mai puţin câte titluri s-au tipărit în 2016, nu cred că-i uşor de contabilizat. Cu toate astea, există un capitol la care peisajul editorial şi târgurile de altădată deţin evident întâietatea: tirajul total al cărţii – este, însă, o discuţie ce merită tratare separată. De la bun început, „Librex”-ul văzut de sus, de la etajul 1 al Atriumului, îţi ia ochii cu formidabila desfăşurare policromă a miilor de coperţi: cărţi de toate genurile, soiurile şi categoriile, unele valoroase, altele ba, unele originale, aşteptate şi necesare, altele inutile, în totul, o bogăţie ce trece în paranteză proorocirile privind apropiatul deces al cărţii tipărite. În acelaşi timp, îi întăreşte celui ce a lucrat sub cenzură (de fapt, sub cenzuri, că nu funcţiona una singură) convingerea că democraţia culturală asigură tuturor loc în aria cuvântului tipărit şi că eforturile de a ţine cartea sub obroc eşuează, până la urmă, în ridicol. Fiindcă cenzura n-a fost inventată în „lagărul socialist”, ci a funcţionat bine mersi în mai toată istoria omenirii.

Patru categorii de cărţi au înspăimântat, determinând reacţiile cele mai diverse, de la incendierea „corpului delict” la arderea pe rug a autorului (Giordano Bruno, 1600). Condamnarea scriitorului la moarte nu ilustrează doar tenebrele evului mediu, câtă vreme în 1989 ayatolahul Khomeini a emis o fatva prin care cerea uciderea lui Salman Rushdie, autorul romanului „Versetele satanice”. Cele patru categorii de cărţi au fost (şi pe alocuri mai sunt) interzise din motive politice, din motive religioase, din pricini sexuale şi pentru implicare „incorectă” în chestiuni de natură socială.

Cum să nu zâmbeşti... a râde când constaţi că mai toate marile cărţi ale omenirii au fost (sau s-a încercat a fi) cenzurate? De la „Coliba unchiului Tom” la „Fructele mâniei”, „Pe frontul de vest nimic nou”, „Oliver Twist”, „Roşu şi negru”, „Suferinţele tânărului Werther”, „1001 de nopţi”, „Candide”, „Doamna Bovary”, „Aventurile lui Huckleberry Finn”, „De veghe în lanul de secară”, „Fire de iarbă”, „Jurnalul Annei Frank”, „Oameni şi şoareci”, „Zbor deasupra unui cuib de cuci” ş.m.a. s-au aflat pe liste negre (unele, încă se mai află) ce solicitau pur şi simplu distrugerea opurilor „otrăvitoare pentru tânăra generaţie”. Incredibil, dar pe aceste infame liste erau trecuţi autori ca John Steinbeck, Erich Maria Remarque, Charles Dickens, Stendhal, Goethe, Voltaire, Flaubert, Mark Twain, J.D. Salinger, Walt Whitman... Motivările sunt, citite acum, cel puţin hilare. O carte a lui R. Cormier a fost interzisă din pricina următoarei „exprimări indecente”: ”Pentru numele lui Dumnezeu, tăceţi, fii de căţea ce sunteţi!!” De menţionat că imprecaţia era adresată... câinilor înhămaţi la o sanie! „Sanctuary”, a lui Faulkner (laureat al Premiului Nobel pentru literatură!), a fost, în Irlanda şi în alte ţări, trecută pe lista cărţilor nerecomandate deoarece utiliza expresii de tipul „pui de lele” şi „târfă”. „Huckleberry Finn” a fost taxată de Biblioteca publică din Concorde, Massachusetts, drept „gunoi potrivit numai pentru mizerabili”, iar „De veghe în lanul de secară” era catalogată drept „purtătoare de aluzii pornografice”, invocându-se „limbajul vulgar şi dezgustător”. (Mă-ntreb care ar fi reacţia unui astfel de cenzor dacă i s-ar oferi spre lectură câteva dintre romanele „îndrăzneţe” publicate recent la noi!)

Peste ocean (spre deosebire de lagărul socialist ori de lumea arabă) interdicţiile deveneau efective într-o zonă sau alta în funcţie de decizia judecătorului. Care invoca rigorile Primului Amendament şi, uneori, elibera „infractorul”. Goethe spunea: „Cu cât suntem mai liberi, cu atât vrem să fim mai liberi”. Paradoxal, pentru americanul obtuz, libertatea începea cu... dreptul de a interzice! Motiv pentru care aş spune că aserţiunea marxistă „omenirea se desparte de trecutul ei râzând” s-ar cuveni corectată: nu râzând, ci, mai degrabă, suspinând.