Mircea Radu IACOBAN

Constat că lumea începe să ia de bună basna cu asasinarea lui Eminescu. Citind şi răscitind sumedenia de articole dedicate oribilei asasinări a poetului nepereche, intri la idei şi suspicionezi întreaga alcătuire a istoriei literaturii române. Numai Eminescu să fi fost ucis? Aş! Dacă ţinem seama şi de celelalte asasinate scriitoriceşti denunţate de vajnicii detectivi amatori, începe să se rotunjească tot mai ameninţătoare imaginea unei naţii ce-şi hăcuieşte cu voluptate scriitorii! Luat de val, am încercat să demonstrez, folosind cam aceeaşi baterie de „argumente” în virtutea cărora Maiorescu este declarat mizerabil asasin, că şi lui Ion Creangă i s-au scurtat mişeleşte zilele (era spion rus: ascuns la Golia, aduna pe şest nume din pomelnice, spre a le oferi negustorilor de suflete moarte din Penza şi Nijni Novgorod).

Anunţam, în finalul acelei tablete, că am suspiciuni rezonabile privind şi asasinarea lui Caragiale. Ei bine, m-am documentat cum se cuvine şi am ajuns la concluzia că, până acum, românii au purtat ochelari de cal şi n-au ştiu să vadă infamele lucrături asasine cărora le-a căzut victimă floarea literaturii române, începând chiar de la borna zero – ciobanul din „Mioriţa”. Utilizând reputatele procedee deductive marca Poirot şi căutând cu fervoare adevărul biografic ascuns sub mantaua intereselor haine, am avut teribile revelaţii. Prima: Caragiale a fost neîndoielnic asasinat. La Berlin – de asta a şi fost scos din ţară. Era şi de aşteptat: prea multe fire îl leagă, şi biografic, şi ideatic, de Eminescu, de unde şi tragicul destin comun: amândoi sufleori în trupa Pascaly, amândoi revizori şcolari în Moldova, amândoi citesc la „Junimea”, amândoi condamnă „pătura superpusă”, amândoi tutelaţi de Maiorescu, amândoi în graţiile Veronicăi, amândoi scriu la „Timpul”, amândoi oameni de teatru, amândoi ştiu nemţeşte (Caragiale, aşa şi-aşa) şi, pour la bonne bouche, amândoi deranjează din ce în ce mai mult însăşi temelia statului burghezo-moşieresc. În cazul dramaturgului, totul culminând cu broşura explozivă „1907 din primăvară până-n toamnă”, semnată cu schepsis „un patriot”. Afrontul trebuia pedepsit, cu atât mai mult cu cât avertismentele oficiale anterioare au rămas fără rezultat (Caragiale a fost refuzat brutal la Premiul Academiei în 1891 cu motivaţia „tendinţă antinaţională” – nu-i destul de clar?).

Chestiunea devine şi mai complicată din momentul în care avem revelaţia că autorul „Năpastei” a fost, neîndoielnic, spion german. Nu întâmplător semna, în „Constituţionalul”, cu pseudonimul Hans. De ce Hans şi nu Florea, Mitică, Nastratin, Tarzan, John, Ivan, Titircă? Fiindcă litera H de la acest Hans comunica cifrat agenturii adresa viitoare a lui Caragiale la Berlin: Hohenzollerndamm 12. Şi Călinescu a observat comportamentul tipic spionului balcanic atunci când nota „Caragiale stă în parc, ori pe peronul gării, pe unde trece lumea, după cum în general îi place să stea la cafenea, să privească pe indivizi, să le scruteze fizionomiile şi gesturile”. Se poate mai limpede? Comportament de spion sadea! Iar peregrinările brambura prin Europa nu puteau avea alt scop decât tainice întâlniri de breaslă ale spionului profesionist. Altfel, ce să caute românul (de fapt, albanez idriot – originea destul de înceţoşată putând ascunde un suspect transfer de identitate) la Travemunde, Lubek, Hamburg, Weimar, Dresda, Budapesta (atenţie mărită: Budapesta!), Rothenburg, Salzburg, Goslar, Friederichrode, Viena? Evident, întâlniri conspirative.

Şi astfel Caragiale devenea de două ori mai deranjant: odată prin acuzele insuportabile aduse sistemului social-politic al vremii şi a doua oară prin apartenenţa la agentura de spionaj nemţească. Fireşte, ca şi Eminescu, trebuia grabnic asasinat. În cazul poetului, s-a recurs la „varianta lungă” (otrăvirea cu mercur ascunsă sub paravanul tratamentului din epocă); dramaturgul a fost doborât „mai scurt”, ca-ntr-o replică de teatru. Procedeul devine foarte clar dacă priviţi cunoscuta fotografie berlineză cu scriitorul sprijinit în umbrelă.

Cum mereu am fost protocronici, se pare că tot noi, românii, am inventat şi umbrela bulgărească. Cortina!