Mircea Radu IACOBAN

Aniversare ce merită luată în seamă: cu 50 de ani în urmă, la 12 februarie 1966, apărea primul număr al revistei săptămânale ieşene „Cronica”. Foarte greu, dacă nu chiar imposibil de evaluat acum, când realitatea publicistică românească este atât de spectaculos-efemer-diversă, efectul real al dificilei naşteri gazetăreşti de odinioară. În toată provincia românească mai exista un singur săptămânal, „Tribuna”, la Cluj. În fosta capitală moldavă pâlpâia cât de cât mensualul format carte „Iaşul literar” (care-l debutase cândva şi pe Labiş), rămas tot mai departe de aşteptările unei realităţi literare animate şi, în bună măsură, promiţătoare – ca să nu mai vorbim şi despre creativitatea universitară, cronic lipsită de larga respiraţie a unui organ de presă cu difuzare naţională („Cronica” se tipărea în 12.000 de exemplare). Şi încă o aniversare: acum cinci ani, tot la 12 februarie, se năştea „Cronica veche”. Fapt unic în ţară, în redacţia revistei continuatoare, „Cronica veche”, lucrează câţiva dintre scriitorii care au înfiinţat revista princeps în 1966: subsemnatul (atunci, secretar general de redacţie), Ştefan Oprea (atunci, şef al secţiei Arte), sau din deceniile următoare, Nicolae Turtureanu (publicist comentator, şef al secţiei Literare), Virginia Burduja (corector, reporter).

Dintre colaboratorii care s-au afirmat în paginile revistei „Cronica”, poetul Nicolae Panaite avea să devină redactor-şef al „Cronicii vechi”. Şi există numeroşi autori care au semnat constant în paginile revistei din 1966 şi până acum! Vreme de 50 de ani! Încă de la primele numere, revista„Cronica” – singura publicaţie, timp de peste un sfert de veac, cu apariţie săptămânală din Moldova – s-a constituit realmente într-un brand al Iaşului cultural, artistic şi ştiinţific, aici publicând nume prestigioase ale spiritualităţii noastre, de-ar fi să-i amintim doar pe Mircea Eliade, Constantin Noica („Cronica” a izbutit să-i redea publicisticii româneşti după decenii de interdicţie), Ioan Petru Culianu, Adrian Marino, Petre Botezatu, Vasile Pavelcu, Petru Comarnescu, D.I. Suchianu, Marin Preda, Gheorghe Ivănescu, Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Const. Ciopraga, Al. Husar, acad. Alexandru Zub (care deţine şi acum o rubrică permanentă) şi mulţi alţii.

Aici au debutat aproape 100 de autori, un număr impresionant dintre cei lansaţi în spaţiul public de „Cronica” devenind nume de referinţă în domeniul literaturii, al artei, al ştiinţelor umaniste, al ştiinţelor exacte. De-a lungul anilor, revista şi-a propus să urmărească şi să comenteze consecvent nu doar valorile şi evoluţiile proprii Iaşului literar-artistic-ştiinţific şi judeţelor Moldovei, ci şi ansamblul tuturor celor reprezentative pentru patrimoniul naţional şi universal. Pentru condiţia revistei din acea perioadă mi se par revelatorii cuvintele acad. Alexandru Zub: „<Cronica> a fost o probă de modul în care se poate face cultură în vremuri neprielnice”.

Apărută în februarie 2011, la iniţiativa şi prin strădania foştilor redactori, „Cronica veche” şi-a propus un continuum publicistic-editorial, utilizând aceleaşi semne grafice, de la frontispiciu la format, paginaţie şi titulatura rubricilor, până la organizarea sumarului, în bună măsură fidelă construcţiei revistei dintâi. Ţinta noii-vechi publicaţii a rămas acordarea necesarului spaţiu de exprimare întregului spectru cultural, oricăror varii orientări artistice, fără discriminări şi parti-pris-uri. La ora actuală, „Cronica veche” este una dintre puţinele reviste culturale din România aflată nu numai pe internet, ci şi în vânzare liberă la chioşcurile de presă din Iaşi şi din ţară. Menţionez că, de la început şi în prezent, „Cronica veche” nu a avut şi nu are nici o persoană salariată (funcţiile care apar în caseta redacţională sunt simbolice), nu a acordat onorarii autorilor publicaţi, totul fiind izbutit pe bază de voluntariat, de participare benevolă la un act cultural pe care îl dorim pe măsura tradiţiei ieşene şi a potenţialului cultural actual. La ceas dublu aniversar, în pagina de faţă s-au adunat, cum se vede, întâi de toate cele bune; vor fi fost şi destule pe care, cu siguranţă, azi le-am face altfel; important rămâne sentimentul continuităţii solidare, într-o construcţie culturală ieşeană devenită semicentenară. Altfel, nostalgii. Păi, nu? Când am construit, în tipografia cu litere de plumb, cel dintâi număr al „Cronicii”, aveam 26 de ani...