Mircea Radu IACOBAN

La câte bazaconii s-au scris despre Eminescu, se mai adaugă una: poetul de la Ipoteşti a fost... evreu! Noutatea o aflăm din nr. 402 al „Expres magazin”, săptămânal care apare în Israel, la Tel Aviv – numai că revista nu susţine ipoteza, cum, poate, ne-am fi aşteptat, ci, argumentat şi cu decenţă, o respinge. Numele autorului speculaţiilor taxate drept „elucubraţii cu privire la originea lui Eminescu, român sadea” este trecut cu eleganţă sub tăcere; ni se spune doar că posedă „slabe cunoştinţe în bibliografia la temă, inclusiv creaţia eminesciană”, nefiind altceva decât un „semănător de scandal şi confuzii”. Din contraargumentele aşezate în pagină de Arnold Helman deducem aşa-zisele argumente ale autorului marii descoperiri de istorie literară: fac parte din aceeaşi categorie de speculaţii potrivit cărora Eminescu ar fi fost, cum scria Călinescu, „turc, albanez, persan, suedez, rus, rutean, sârb, polon, armean.” Cum se vede, lista naţionalităţilor nu cuprinde şi evreii, de unde şi surpriza recentei „revelaţii”.

Se ştie că pe marginea originii etnice a poetului născut la Botoşani s-a fabulat insistent în epocă, chiar prietenul său, Slavici, atribuindu-i ba descendenţă turcă (datorită unui posibil radical „emin” în numele de familie), ba albaneză, ba chiar... persană. Leca Morariu propunea o relaţionare cu numele polonez Eminowicz (au existat, la Lvov, doi poeţi dintr-o familie Eminowicz). Profesorul Tomaschek îl voia armean, cu ascendenţă tot în zona Lvov, unde ar fi trăit un negustor Murad Eminowicz, iar un oarecare Fundescu susţinea originea bulgară. Alţii l-au declarat suedez (Nicoleanu, în „Fântâna Blanduziei”): Eminescu ar fi fost o îndepărtată rubedenie a unui ofiţer din armata de cavalerie a lui Carol XII, aşezat la Suceava după o rănire în bătălia de la Poltava. Călinescu aşază originile poetului şi într-o zonă slavă: „După mamă, Eminescu pare, indiscutabil, rus.” În fine, i s-au mai atribuit origini germane, rutene, cazace – numai româneşti nu!

Cercetători de mai târziu, în speţă D. Vatamaniuc, au identificat numele Eminovici ca fiind comun în zona transilvană a Blajului, de unde strămoşii poetului ar fi emigrat în Bucovina. În satul Călineşti-Cuparencu sunt Eminovici menţionaţi în scripte de pe la 1730! Sumedenia de ipoteze, multe fanteziste, le spulberă însuşi Eminescu: „Ne ţinem grapă de părinţi, ce neam de neamul lor au fost români (...) scriitorul acestor rânduri e însuşi neam de ţărani...”

Dar să vedem care-s argumentele bănuitei tăieri împrejur (care, în paranteză fie spus, s-ar fi menţionat în raportul autopsiei). Tot numele de familie e în primul rând vinovat, sufixul „ovici ” fiind, zice-se, obişnuit mai ales la evrei. Dl Holman respinge convingător supoziţia, arătând că poate fi vorba despre o influenţă slavă în acel „ovici” din onomastica evreiască. Îl susţinem, amintind o sursă documentară aflată la îndemâna oricui – Harta celor mai răspândite nume de familie în Europa – care, aflată pe internet, atestă că locul întâi în onomastica Serbiei îl deţine patronimicul Iovanovici, iar în Muntenegru, Popovici. Vor fi având aceste naţii origini evreieşti? Al doilea „argument”: radicalul „emin” ar proveni din ebraicul „amen”. De unde şi până unde? Nu a funcţionat şi nu funcţionează nici o lege lingvistică în stare să justifice o astfel de evoluţie! Derivarea este la fel de fantezistă ca şi aceea, repede uitată, potrivit căreia patronimicul ar fi fost, de fapt, Emirescu (apropo de orientalul nobiliar „emir”). Cu astfel de „temeiuri” lingvistice îl putem declara evreu şi pe Avram Iancu! Şi mai bizară este a treia supoziţie: tatăl poetului, Căminarul, ar fi fost „cărturar”. Iar pe atunci „a fi cărturar era obişnuit la evreii lipsiţi de pământuri, care-şi asigurau viitorul învăţând carte, dar foarte rar la creştinii de rând.” Fiind vorba despre o monumentală tâmpenie cu tentă rasistă, nici n-o mai comentăm. Cum n-ar trebui luată în seamă nici enormitatea că bătrânul Eminovici vorbea nemţeşte, ceea ce nu-şi „permiteau” decât fiii de boieri şcoliţi în străinătate ori evreii khazari, vorbitori de idiş.

Şi bunicul meu, Haralambie Iacoban, ţăran-ţăran din satul bucovinean Comăneşti, o rupea pe nemţeşte. Înseamnă că el – deci şi eu suntem evrei? Ceva carte ştiu, iar personajul biblic Iacob, de la care vine numele Iacoban, a fost unul dintre cei trei mari strămoşi ai Israelului. Păi, nu? Lăsând gluma: din toată această aiuristică poveste rămâne de reţinut atitudinea corectă a revistei israeliene, care respinge argumentat şi convingător o speculaţie altfel, poate, măgulitoare. Numai că istoria literară nu se nutreşte din fantasme!