Mircea Radu IACOBAN

Inginerul Vasile Cazil, decedat în 2005, a fost director al Regionalei CFR Iaşi în anii ’60-’70. A lăsat în urmă ditamai vraful de dosare; familia m-a rugat să văd despre ce-i vorba şi ce interes mai poate prezenta acum. Surpriza a fost totală: Vasile Cazil pare a-şi dori să fi fost un ultim cronicar din stirpea moldavă: zi de zi a notat ce se întâmplă în ţară, a decupat din ziarele vremii relatări privind evenimentele social-politice majore şi a arhivat totul cu minuţie, însoţind piesele îndosariate cu comentarii dactilografiate intitulate „Forme de manifestare a cultului personalităţii faţă de Elena Ceauşescu” ori „Afirmaţii fanteziste ale lui N. Ceauşescu”, precum şi cu contraargumente menite să risipească perdeaua de fum ce încerca să acopere mizeria cotidiană românească: ”Mă întreb cum a fost posibil ca N. Ceauşescu să facă astfel de afirmaţii (<Noi, în general, consumăm în general prea mult>) în plină criză de alimente de strictă necesitate. Avem alimentaţie de război pe timp de pace!”

Condamnând falsificarea adevărului, alături de ascunderea adevărului, cronicarul sfârşitului de veac ieşean utilizează, ca sursă, nu numai gazetele româneşti, ci ades citează articole deloc măgulitoare pentru „geniul Carpaţilor” reproduse până la virgulă din publicaţii străine de negăsit la noi (iar internet nu exista pe atunci...). Ceea ce înseamnă că nu relua informaţii difuzate de „Europa liberă”, ci, poate, funcţia înaltă în Ministerul Căilor Ferate (deţinută după perioada ieşeană) îi permitea să apeleze la personalul de pe rutele internaţionale pentru a-l aproviziona cu presă din occident.

Comentează, de pildă, un articol din „L’Evenimènt de Jeudi” în care se vorbea despre regretabila telegramă a lui Dali, entuziasmat de „primul preşedinte cu sceptru şi eşarfă din lumea socialistă”. Cazil: „Încerc o mare tristeţe când străinii vorbesc şi scriu în văzul lumii întregi astfel de aprecieri...” Reproduce, pe întreg parcursul analizat şi adnotat, articole din „Corriere dela sera”, „Stampa”, „Le Monde”, „L’Express” ş.a. dar, desigur, sursa cea mai consistentă rămâne „Scânteia”, ale cărei articole le însoţeşte cu însemnări de genul „Poţi înşela puţini oameni mult timp. Poţi înşela mulţi oameni puţin timp. A înşela un popor întreg – nu poate dura.” Risca enorm Vasile Cazil scriind şi, mai ales, păstrând o astfel de cronică-dinamită; ce jubilaţie a Securităţii ar fi însemnat descoperirea dosarelor! Iată-le ieşite la lumină abia acum, când, alături de revelarea unei conştiinţe treze, mai pot interesa, eventual, cercetători ai istoriei recente, atât prin notaţiile directe ale autorului, cât şi prin adevăratul tezaur de informaţie vestejită oferit de parcurgerea unor gazete din care, unele, au răposat demult.

Constaţi, urmărind pagină cu pagină, cât de multe s-au uitat; o fi uitarea scrisă-n legile omeneşti, dar... Vă mai amintiţi Comunicatul oficial care anunţa condamnarea şi executarea lui Ceauşescu? Iată motivaţia: „1 – genocid – peste 60.000 de victime (ce cifră monstruos-aiuristică!); 2 – subminarea puterii de stat (adicătelea, s-a subminat pe sine, că asta era puterea atunci?); 3 – distrugerea bunurilor obşteşti (??); 4 – Subminarea economiei naţionale (ar merita de comparat starea economiei româneşti atunci şi acum); 5 – încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste 1 miliard dolari depuse la bănci străine (care, unde, când?). Jalnic aşa-zisul proces! Justiţia română s-ar cuveni să afle o cale de spălare a ruşinii printr-o revizuire formală – poate Ceauşeştii şi-ar fi meritat soarta, dar nu decisă printr-o astfel de parodie. Mai aflăm, din gazetele vremii, că o mulţime de terorişti au fost prinşi (asta îi declară lui Sergiu Andon procurorul general Diaconescu), ba chiar mai mulţi decât se cuvenea: „nu toţi, însă, erau terorişti”. Dar cei care erau, unde-s?

Vorbind despre a doua mineriadă, „maestrul” Ion Cristoiu, după ce constată că venirea minerilor a fost sprijinită „de distinşi reprezentanţi ai opoziţiei, precum Doina Cornea ori Const. Ticu Dumitrescu” şi „aplaudată la Congresul ţărăniştilor”, găseşte de cuviinţă să-l omagieze la superlativ pe Miron Cozma, „un om pe care, între noi fie vorba, orice naţiune şi l-ar dori”. Bine că a rămas vorba doar între noi! Cazil notează: „Primul a semnat în Cartea de aur a Mănăstirii Cozia Nicolae Ceauşescu, iar pe ultima filă, Miron Cozma”...

De remarcat că dosarele lui Cazil au şi o componentă audio: numeroase casete pe care-s imprimate discursuri ale lui Ceauşescu la Congrese, cu textul comentariilor alăturat. Ar fi trist ca tot acest preţios material de cert interes istoriografic să se întoarcă din nou „la păstrare”. Poate semnalarea noastră va trezi interesul vreunui istoric, al Arhivelor Naţionale, al Facultăţii de Istorie, ori, de ce nu, al vreunui colecţionar dispus să-l ordoneze şi să-l publice. De ce nu?