Mircea Radu IACOBAN

Cărţi şi cărţi. Unele-s scrise dintr-o răsuflare, altele-s pigulite literă cu literă, ani în şir. Dicţionarele care se doresc respectate nu pot fi încadrate decât în cea de a doua categorie. Zeci de ani a trudit Mihai Cimpoi pentru definitivarea monumentalului „Dicţionar enciclopedic Eminescu”, chiar dacă n-a existat de la bun început intenţia ca atare, iar autorul consideră Dicţionarul încă în stare de semiprovizorat, în continuare perfectibil, în consens cu paşii ce-i izbuteşte şi-i va izbuti eminescologia. Am tot aşteptat, pentru a scrie despre carte, momentul culminant al receptării – un mare şi unic premiu academic ori scriitoricesc românesc, o distincţie internaţională de prestigiu, care, iată, întârzie. Ceea ce nu înseamnă că Dicţionarul n-a fost răspremiat pretutindeni unde a fost lansat – semn că şi-n România, şi-n Republica Moldova (aici, adevărat, mai… domol), s-a bucurat de cvasiinstantanee preţuire generală. Unanimitate validantă, însoţită, firesc, de tăceri (excepţia confirmă regula!) semnificative pentru despărţenia din critica românească a începutului de veac. Oricâte bune şi sincere intenţii sunt de desluşit în gesturile de omagiere semioficializată de la Suceava (Centrul „Bucovina”) la Turnu  Severin (Premiul Bibliotecii „I.C. Bibicescu” – îmi mărturisesc ignoranţa: a trebui să apelez la varii instrumente de informare pentru a-mi reaminti cine a fost acest Bibicescu…) ele nu pot decât să demonstreze că valul preţuirii publice precede cu înţelepciune deciziile greoiului mecanism al receptării oficiale naţionale şi, mai ales, internaţionale.

Exclud exagerările de tipul „Eminescu ni l-a dat pe Mihai Cimpoi” (revista „Boema”) ori „destinul lui Mihai Cimpoi se suprapune peste cel al lui Mihai Eminescu” (Fl. Copcea), precum şi încercările târzii de dregere a busuiocului (la lansarea de la Bucureşti, ex-preşedintele Constantinescu, cel care i-a decorat cu Medalia Eminescu pe… contestatarii poetului, adică taman pe cei care declarau că „Eminescu nu-mi spune nimic”, a-ntors-o justificativ: „Şi contestarea este necesară: ea readuce în discuţie opera”. Aşa o fi, dar numai dacă există bună credinţă, un strop de îndreptăţire şi bagajul cultural necesar.

Personajul Mihai Cimpoi poate fi văzut (de astă dată cu îndreptăţire) şi-n perspectivă… mitică. În pofida modestiei deloc mimată şi a aparentei bonomii, ea ascunde „Figura şi semnele comportamentale ale unui răzeş din epoca lui Ştefan cel Mare. Voinic, ţeapăn, niciodată grăbit, cu vorbă domoală, coborât – aş zice – din spaţiul sadovenian, pare că s-a hrănit toată viaţa cu rădăcini de stejar. Ţine drumul drept, pe la mijloc, şi de-i pornit într-o direcţie, n-o schimbă până nu ajunge la locul cuvenit” (Eugen Simon). A izbutit o operă fundamentală, ducând până la capăt un proiect, pare-se, călinescian, singulară în cultura română şi-i cea de a doua în literatura universală, unde mai există o singură lucrare similară, „Dicţionarul Shakespeare”, publicat în SUA.

Cartea investighează tot ce a avut atingere cu universul eminescian, cu o copleşitoare bogăţie a informaţiei şi cu interpretări care ţin seama de ceea ce critica, să-i spunem astfel, modernă, a adus nou în cercetarea pe tărâmul literaturii. Nu numai opera (poezia, proza, teatrul, publicistica) poetului de la Ipoteşti este analizată cu instrumente de fineţe şi remarcabilă capacitate de sinteză, ci şi biografia, integrările tipologice şi categoriale, cultura poetului, eminescianismul, eminescologia, Eminescu în celelalte arte, odiseea receptării (inclusiv antieminescianismul, tratat cu moderaţie şi fără desluşite intenţii polemice), ediţiile în România şi-n străinătate, precum şi chestiunea limbii literare, unde contribuţia poetului naţional este considerată „punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti”.

De menţionat că Dicţionarul este însoţit de rezumate în română, germană, engleză, franceză, italiană, spaniolă, rusă, de indici ale Operei, indice de nume şi de o copleşitoare bibliografie. Îmi închipui câtă trudă este înglobată fie şi numai în acest adevărat model de aparat critic!  Eugen Simion consideră „Dicţionarul…” „O lucrare vastă, primejdios de vastă, îndrăzneaţă, o lucrare necesară. Ea apare în cultura română într-un moment în care Eminescu este disputat zgomotos şi inutil de detractorii de serviciu, deopotrivă de zgomotoşi şi de aberanţi”. Şi fiindcă am vorbit despre premii: îndrăznesc să afirm că încă nu există, în cultura română, un premiu care să merite (şi nu invers) „Dicţionarul enciclopedic Eminescu”. Ar trebui inventat.