Mircea Radu IACOBAN

Eram „boboc” la facultate şi, în primele zile, încercam să înţeleg traseele ciudate ale tramvaielor ieşene, care, pe atunci, o luau spre sud ca să ajungă în nord; brusc, pe linia lui 4, o „frână electrică” ne-a proiectat pe toţi către peronul din faţă. Tramvaiul oprise între staţii ca să urce un personaj ciudat: rotofei (aşa mi s-a părut la prima înfăţişare), negricios, cu pălărie neagră şi costum la fel de negru, părea a cunoaşte pe toată lumea, inclusiv pe vatmanul care se topea de fericire când bizarul personaj îi zgâlţâia zdravăn dreapta cea trudnic deprinsă cu roata frânei. „Bre, o isprăvit băiatul armata?!” – a interpelat noul călător pe un bătrânel fericit de întrebare. N-aşteaptă răspuns şi azvârle alta, în celălalt capăt al vagonului: „Casă cu ţiglă ţi-a trebuit?” Un slăbănog cu figură de pianist la filmele mute încearcă să explice, dar nu mai are cui, fiindcă noul venit, aplecat asupra „postului de taxare”, şuşoteşte o glumă, pare-se deocheată, la urechea taxatoarei. „Auuu!” – face femeia, roşind mai degrabă de încântare decât din timiditate. „Îi dăm bătaie?” – întreabă vatmanul. „Dă-i drumul, bre!” – încuviinţează călătorul în negru. „Cum zici matale, coane”. Şi tramvaiul de Sărărie o ia încetişor pe creasta ce desparte Copoul de Ţicău...

Aşa mi s-a înfăţişat, în prima zi petrecută la Iaşi, Miluţă Gheorghiu. Tramvaiul oprise între staţii pentru a urca Miluţă, călătorii au considerat faptul cât se poate de firesc, tuturor li s-a luminat chipul în clipa în care a răsunat, în uşa anticului vagon, inimitabilul „Sanatate, bre!” N-aveam de unde şti atunci, în 1957, că voi fi, peste ani, atât de des în preajma lui Miluţă şi că unul dintre ultimele lui apeluri telefonice avea să-mi fie adresat, cu puţină vreme înainte ca, la „Eternitate”, bulgării muiaţi de o ploaie posacă să-l acopere pe actorul despre care, ciudat, pelicula nu poate oferi acum celor care nu l-au văzut şi aplaudat mai nimic.

Mi l-am amintit observând că s-au împlinit zece ani de la apariţia cărţii intitulate „Surâzător, comedianul trecea”. Un deceniu adică, şi nu prea ştiu dacă-i aniversare sau comemorare: cărţile au vârstele şi viaţa lor, unele şi-o petrec, motivat sau nu, în lumina plină a interesului general, altele trec, la fel de nemotivat, fără a izbândi să-şi dobândească rangul ce-l merită. Tirajul modest al cărţii Sorinei Bălănescu, dar şi circulaţia poticnită a producţiei editoriale româneşti, conjugată cu o susţinere modestă din partea criticii, n-au avut cum conferi opului statutul de adevărat best-seller ce i l-ar fi asigurat o mai generoasă promovare publicitară. Şi câte năstruşnicii nu află cititorul!

Iată-l pe Miluţă ajuns, în 1955, cu „Chiriţa în provincie” la Chişinău: se adresează sălii, încremenindu-şi confraţi: „Fraţi români, ne bucurăm să fim aici, printre voi!” Spectatorii izbucnesc în nesfârşite aplauze şi, a doua zi, cronicarul dramatic de la „Moldova socialistă” apreciază la superlativ „Jocul tovarăşei Miluţa Gheorghiu”. Despre confuzia privind adevăratul sex al Chiriţoaiei circulă mai multe legende, unele povestite chiar de Miluţă, altele, de cei care i-au fost alături în turnee. Un copt avocat dintr-o localitate ardeleană i-a adus în cabină o jerbă de flori şi i-a turnat declaraţii amoroase, însoţite de insistente avansuri. Într-un târguşor muntenesc, primarul, ameţit până peste cap de nurii Chiriţei, şi-a manifestat public bănuielile şi frustrarea: „toate damele mi le suflă şeful de jandarmi, ce vrei, prestigiul uniformei!” La Timişoara, ziarele nemţeşti au lăudat peste poate interpretarea lui Miluţă, în termenii „Frau Milutza sehr gut gespielt”. În urmă cu mai bine de trei sferturi de veac, „Chiriţa” cutază un turneu la Bucureşti. La cea dintâi reprezentaţie, jumătate din locurile sălii „Savoy” (primele rânduri) au fost misterios rezervate. Adevărată bătaie pentru bilete la casă şi, totuşi, jumătate de sală rezervată! Cui? Şi iată că primele locuri încep să fie ocupate: bărbi, chelii, ochelarişti – erau nici mai mult nici mai puţin decât membrii Academiei Române! Onorabilul for a solicitat bilete pentru academicienii veniţi in corpore, fapt fără precedent de-a lungul întregii istorii a teatrului românesc şi care, de altfel, n-avea să se mai întâmple vreodată!

„Nemuritorii” se pare că au ajuns oaspeţii lui Miluţă nu numai din dorinţa de a se amuza la acest adevărat regal teatral, ci şi din alte câteva pricini, mai apropiate de misia lor academică: să asculte dulcele grai moldovenesc, căruia Academia i-a atribuit doar rol secund în plămădirea limbii române literare, să dibuie încărcătura de modernitate tezaurizată în montarea unui vodevil clasic şi să afle de la cea mai autorizată sursă explicaţia perenităţii textului considerat de spiritele rafinate „subţirel şi desuet”. După cum atestă gazetele, academicienii nu numai că au aplaudat, dar au şi ovaţionat îndelung.

D-ale lui Miluţă - şi câte nu mai sunt!