Mircea Radu IACOBAN

Pădurea? O singură întrebare: de ce abia acum? Sigur, mai bine mai târziu decât niciodată, dar încă puţin şi-ar fi fost prea târziu! Disputele pur politicianiste pe marginea unui subiect atât de dureros pentru români pur şi simplu dezgustă – se urmăreşte întâi de toate marcarea de puncte într-o competiţie cu ţintă electorală, soarta pădurii interesând cât pe mine zafra din Cuba. Ce au făcut până acum onor politicienii, nu cumva prea mare parte dintre ei au fost (şi mai sunt) direct interesaţi în ceea ce elevat şi aseptic numim „exploatarea masei lemnoase”? Cum a putut fi autorizată într-o singură comună harghiteană (pare-mi-se, Bilbor) funcţionarea a 88 de gatere „familiale”? Ce-i cu munţii „raşi” ca pe vremea sovromurilor? De ce exportăm în asemenea procent buşteni şi cherestea, adică materie primă, şi am distrus industria prelucrătoare autohtonă, aducătoare de fonduri la buget şi de locuri de muncă? Câte monstruoase ilegalităţi s-au făcut în materie de retrocedări de s-a ajuns ca, în zone întinse, să zăreşti doar câte o timidă şi stingheră inscripţie „Pădure proprietatea statului”?

Şi, de fapt, nu-i vorba doar despre pădure. Stăm toată ziua cu ochii holbaţi la televizor şi, când ne îndurăm să cutezăm o ieşire, căutăm asfalt, eventual autostrăzi, servicii, „pachete turistice” şi cazare, dacă se poate, cu „spa”. Habar n-avem ce se întâmplă dincolo de obrazul neted (cât e de neted...) al asfaltului, Pisicuţa lui Hogaş a tropotit foarte demult şi foarte departe, în cu totul altă lume, noi rămâne să ne bucurăm de natura văzută pe sticlă, adicătelea, natură „editată”, coafată, montată şi gâdilată simfonic în fundal.

Oare când am trecut ultima dată un pârâu din bolovan în bolovan, când am mai ajuns dincolo de marcajele turistice, într-un fund de lume în care să domnească împăratul cetinii peste ţara norilor? Recunosc (nu fără jenă): câţiva zeci de ani am fost vânător împătimit. Am tras puţin, am hălăduit mult şi de compar ceea ce am văzut nu mai departe de 20-25 de ani în urmă cu realităţile de acum, pur şi simplu nu-mi vine a crede. Până-n creştetul muntelui nu afli postată fără sumedenie de pungi de plastic – aduse de vânt, că n-a catadicsit mai nimeni să ajungă până-n văgăunile neumblate. Dacă treci primul rând de molizi de pe marginea şoselelor turistice, dai peste mormane de gunoaie, peturi, excremente, vată folosită şi nelipsitele cutii de bere. Pădurea strămoşească nu numai că-i doborâtă într-o veselie prostească, iresponsabilă, profund vinovată, ci, pe nesimţite, întreaga natură se sfarogeşte sub ochii noştri orbiţi de mirajul banului stors lesne, de oriunde şi oricum.

O să ţin minte în veci priveliştea jalnică pe care am suferit-o (ăsta-i termenul exact) când am văzut rezultatul tâmp (era înainte de 1989) al „redării terenurilor agriculturii” undeva, la vreo 30 km de Iaşi. Acolo fiinţa din moşi-strămoşi o minideltă în care, de mii de ani, poposeau nesfârşite cârduri de gâşte şi raţe migratoare în drumurile lor către locurile de iernat ori, primăvara, de cuibărit. S-au băgat bani cu nemiluita, s-a desecat ditamai întinderea şi... nu s-a putut utiliza o palmă de pământ, totul fiind inert şi sărăturat. Ani în şir, cârd după cârd se rotea ceasuri în şir, căutând zona înscrisă în memoria lor genetică; n-o mai aflau şi ţipetele nedumerite şi alarmate ale miilor de gâşte n-o să le uit niciodată. S-au mistuit definitiv în lumea lumilor lor şi România... s-a pomenit acum cu un infringement decis de UE! Noroc de olandezi, care încearcă să reconstituie habitatul distrus din prostie lacomă şi ignoranţă!

În ultimii 36 de ani, din pricina conflictului perpetuu cu natura, au dispărut din lume o treime dintre vertebrate şi-s ameninţate cu extincţia 21% dintre mamifere, 30% dintre amfibieni, 12% dintre păsări! Aproape că a dispărut, la noi, popularul şi amărâtul iepure de câmp, s-au împuţinat masiv zburătoarele, nu mai întâlnim sitari, ierunci, dropii, vulpile-s cu ciubote roşii, căpriorul e mult sub efectivele de acum 15 ani, rămânând să populeze codrii animalele devenite „de casă”, mistreţii şi urşii, ocrotiţi mai ales pentru a cădea în focul aducător de valută al străinilor. Delta nu mai are peşte (aici, jaful şi dezordinea au fost de nedescris), zone tradiţionale de pescuit sportiv (Stânca-Costeşti) s-au pustiit... Parlamentul vrea să ocrotească pădurea? Târziu; barem s-o facă – dar toată natura României trebuie ocrotită. Nu lozincard, nu în discursuri politicianiste, ci în fapt. Iar legile să se respecte. Poate dă Domnul.