Mircea Radu IACOBAN

Albumul editat la „Junimea” („Iaşii în 78 de ilustraţiuni adnotate”, 2015, alcătuit de Lucian Vasiliu şi Ioan Holban) este dedicat „trecutologilor” Liviu şi Olga Rusu, foştii mei colegi de studenţie care s-au străduit să adune vechi imagini ale Iaşiului de odinioară – unele, cvasinecunoscute şi întâia oară editate. Venit din Suceava în 1956, aveam să cunosc în bună măsură Iaşiul evocat în Album, întrucât oraşul avea să se schimbe hotărâtor (şi nu totdeauna spre bine) abia începând cu anii ’60. Până atunci, de voie, de nevoie, şi-a păstrat înfăţişarea iterată de cărţile poştale interbelice – cu excepţia zonelor în care bombardamentele celui de al II-lea Război Mondial au pricinuit daune majore şi ireparabile. A rămas doar jumătate din Aleea Principesa Maria, aflată în marginea de jos a grădinii Copou – un ansamblu arhitectural cu adevărat unic, ce nu poate fi barem bănuit acum, câtă vreme după distrugerea uneia dintre clădirile gemene s-a autorizat aiurea reconstrucţia, fără condiţia respectării vechii înfăţişări.

Tot războiul a ciuntit şi Piaţa Unirii, numai că aici pierderile edilitare n-au fost majore, iar ansamblul avea să fie oricum „modernizat” cu un singur sprijin pentru „a fost odată” – Hotelul „Traian”. Un efect întârziat al războiului poate fi considerată şi distrugerea Monumentului Unirii (1951), impusă de ocupantul sovietic. Tot pe atunci s-a „neantizat” şi statuia politicianului Mârzescu, remarcabilă operă de artă. O bombă a făcut ţăndări Ateneul Tătăraşi (refăcut într-o imagine... futuristă), aşa că, din 78 de imagini, doar de vreo 7-8 n-a avut ştiinţă generaţia mea. Care a călătorit cu pătrăţosul şi încetul tramvai 4 pe Sărărie, pe atunci stradă pavată cu bolovani de râu, a putut vedea gara în adevărata şi eleganta ei înfăţişare din 1871, înainte de a fi desfigurată de panourile termopane exterioare (!) aplicate absurd în epoca Nicolaiciuc, şi mai ţine minte birjele care, împreună cu imaginea ţeapănă a sergentului de stradă, ornează majoritatea imaginilor în care apar nu numai vechi zidiri, ci şi poporăni cu pălărie şi baston.

Şi de inundaţii am avut parte, nu nimicitoare precum acelea fotografiate în 1932, dar datorate aceluiaşi Bahlui năbădăios care (să vezi şi să nu crezi!) supus, regularizat şi stăvilit de un dig cu hidrocentrală va deveni navigabil pentru ambarcaţiuni de agrement. Noi am putut admira şi făptura legendară a Academiei Mihăilene, sub acoperişul căreia a conferenţiat Kogălniceanu. Ba, culmea, am contribuit la inexplicabila şi inutila ei dărâmare: militar fiind în garnizoana ieşeană, am fost dus „să executăm o demolare” taman în coasta Pieţei Unirii, unde mai rezistau cioturile unor zidiri groase de un metru. Idiotul argumentul „moral” („aici a funcţionat o casă de raport în timpul primului război”) era menit să susţină opinia celor ce considerau că vechea zidire împiedică sistematizarea Pieţei Unirii.

Albumul arată limpede că vizavi cu Liceul Naţional n-avea cum jugula circulaţia, câtă vreme şi azi artera ce coboară spre gară are tot lărgimea din 1834. Generaţia mea a văzut monumentele Iaşiului... călătorind. Statuia lui Asachi, ce fusese mutată în 1896 de la Trei Ierarhi în faţa Teatrului Naţional, se afla acum, cu tot cu osemintele ctitorului Asachi, în faţa şcolii ce-i poartă numele. Eram student în anul I când am asistat la coborârea lui Eminescu de pe soclul din faţa Universităţii, pentru ca sculptura lui Schmidt-Faur să fie fericit reamplasată la răscrucea din care izvorăşte Copoul. Tot atunci s-a „călătorit” şi Xenopol, spre a ajunge, din piaţeta Hotelului „Continental”, în faţa Universităţii. Grupul statuar al celor opt voievozi se afla, pe vremea studenţiei noastre, în faţa bisericii „Cuvioasa Parascheva”; întregit, a fost translat într-o latură a Pieţii Eminescu. Bustul fostului ministru Greceanu s-a mutat şi el: din parcul Teatrului Naţional, a ajuns în faţa casei junimistului Nicolae Gane. Nu ştiu cât de justificată şi utilă a fost demolarea aşa-numitului Jockey-Club. Pe locul sclivisitei clădiri cu coloane false avea să se edifice Casa Studenţilor. Şi acolo am fost cumva implicat, dar de astă dată... constructiv, muncind voluntar („voluntariatul” de atunci!) la săparea fundaţiilor. Îmi amintesc de craniile şi ciolanele cafenii pe care le scoteam cu lopata – fusese acolo, se vede, un vechi cimitir... Agitată şi plină de surprize istoria edilitară a Iaşiului etern; Albumul invită la întoarceri nostalgice în timp, dar şi la meditaţie privind responsabilitatea contemporanilor faţă de mărturiile trecutului.