Mircea Radu IACOBAN

Acciza nou instituită include cartea printre produsele de tot vicioase (alcoolul, tutunul) împotriva cărora omenirea luptă de secole făr-de succes ori printre cele de lux. Motivaţia introducerii accizelor are o componentă strict financiară (încasări la bugetul statului) şi o alta, să-i spunem astfel, morală: jugularea viciilor – un preţ ridicat la băuturi ar descuraja alcoolismul, scumpirea ţigărilor poate reduce fumatul. A doua grupă de produse accizate sunt mărfurile de lux, în ideea „de aici se poate lua fără primejdia protestului social”. Vrând-nevrând, introducerea unei accize (un leu de fiecare exemplar) instalează cartea ori printre diseminatorii de vicii, ori printre obiectele de lux – amândouă ipostazele departe de locul şi rolul adevărat al cărţii în societatea veacului XXI. Adevărat, noţiunea de „lux” este interpretată felurit: în Franţa, se accizează sub această etichetare apa minerală, în Germania, ceaiul. Nicăieri, însă, cartea.

Timbrul literar a existat, chiar fizic (am cărţi timbrate cu efigia lui Carol II) în România în perioada interbelică; după 1944, cota de impunere procentuală s-a păstrat în esenţă. În primii ani de după revoluţie s-a tipărit carte în tiraje enorme, cu ignorarea totală a Legii drepturilor de autor şi fără o elementară evidenţă a producţiei editoriale – despre ce impozitare mai putea fi vorba? Odată cu instaurarea unei oarecari discipline editoriale, s-a decis impozitarea cu 2% din preţul de vânzare al cărţii. Cifră mai degrabă simbolică, ce putea prinde consistenţă doar în cazul unor tiraje semnificative. Tirajele au devenit, repede, simbolice şi, oricum, nimeni nu s-a înghesuit să plătească infima sumă.

Sigur, s-ar putea pune întrebarea de ce sistemul a funcţionat fără reproş şi înainte de 1944, şi după, urmând să eşueze aproape complet în ultimii ani. În vechiul sistem editorial, producţia de carte era strict controlată nu numai în ce priveşte conţinutul (cenzura!), ci şi parametrii tehnici. Iar sumele recoltate erau consistente, câtă vreme tirajele par pur şi simplu astronomice dacă-s comparate cu cele de azi: se tipărea poezie în zeci de mii de ex. (!) şi proză în peste 100.000! Dincolo de aceste cifre-record se situa media ce permitea să se rezolve multe dintre problemele (insurmontabile azi) aflate în faţa uniunilor de creatori, destinatarele încasărilor din timbrul literar. În al doilea rând, preţul cărţii nu se stabilea aleatoriu, după bunul plac al editorului, ci rezulta în urma unui calcul adus până la zecimală şi derivând din însumarea tuturor costurilor de producţie. În al treilea rând, procentajul perceput de librari era simbolic. În fine, aceiaşi librari comandau tirajul cu anticipaţie şi plăteau în avans. Aşa se face că preţul cărţii era menţinut extrem de scăzut, recolta financiară din accizare datorându-se nu costului per.ex. în librărie, ci tirajelor de-a dreptul impresionante. Altfel spus, lumea citea...

Astăzi, tirajele sunt de-a dreptul simbolice (şi nimeni nu cunoaşte exact realitatea faptelor!), procentul pretins de librari este enorm, preţul devine descurajant şi prohibitiv, şi, efect final, cartea nu se vinde. Ca să nu mai vorbim şi despre, practic, dispariţia dreptului de autor! Statul a luat seamă că are de a face cu o evidentă evaziune fiscală şi a decis să pună piciorul în prag. Româneşte – adică, exagerat. 1 leu pentru fiecare exemplar reprezintă o creştere enormă faţă de valoarea simbolică de până acum a timbrului literar procentual, dar nu-i numaidecât apăsătoare pentru costul cărţii în librărie: un exemplar care se vindea cu 30 de lei, va costa 31. Greu de crezut că se va poticni cumpărătorul potenţial de acel leuţ adăugat altor 30, dar disproporţia în sine (chiar şi de 250% faţă de precedenta impozitare) poate oferi suport protestului editorilor ce văd „instituirea unei taxe pe cultură (...) suportată de cumpărătorul final”. Pe de altă parte, uniunile de creatori denunţă evaziunea fiscală: editorii „nu vor să se controleze câte exemplare vând”. (Că... multe mai vând!) Cu siguranţă că situaţia incertă de până acum trebuia rezolvată cumva. Poate că s-a decis o cotă exagerată. „Daţi un leu pentru Ateneu!” mai merge, dar daţi (încă) un leu pentru o carte, pare prea mult.

Soluţia cât de cât acceptabilă pentru ambele părţi ar fi o accizare suportabilă – poate cu valoare înjumătăţită, dacă nu şi mai mult. La bijuterii, blănuri, parfumuri, articole de lux adică, naţia mai poate renunţa, dar la carte, niciodată. Cel puţin aşa îmi place să cred.