Mircea Radu IACOBAN

Alegerile afectează vechi prietenii: cel ce s-a bucurat de rezultatul votării își privește amicul de ieri mai puțin inspirat și orientat cu îngăduință ironică, dacă nu chiar cu o urmă de dispreț: „n-ai vrut să mă asculți, ți-am spus eu că...” „Învinsul”, privit cu superioritate, nu mai este partener egal în discuții și nici nu mai cutează să replice la zicerea „poporul are totdeauna dreptate” amintind banalitatea că poporul german l-a votat în 1933 pe Hitler. Ceea ce, desigur, nu rimează nicicum cu votul românilor în 2014, dar atrage atenția că aforistica își pierde sensul și elocvența la prima atingere cu politica „majoră”. La bătrâneţe, nu mai ai când şi cum să-ţi alegi noi prieteni: ăştia i-ai avut, ăştia ar trebui să-ți rămână. Pot să apară dezamăgiri târzii, se mai poate micşora lista amicilor, da-i greu de crezut c-o mai poţi adăugi.

Cea mai cunoscută cugetare a antichităţii, devenită loc comun, descoperită şi tot redescoperită de la Panchatantra, Mahabharata și Vulgata, la Theogonis, Sofocle, Euripide, Democrit, Aristofan, Menander ş.m.a., a nemurit-o Ovidiu în cunoscutul vers din ”Tristele”: „Donec eris felix, multos numerabis amicos” – cât timp vei fi fericit, vei număra mulţi prieteni. Probabil, una dintre observaţiile cele mai profunde privind natura umană şi, în acelaşi timp, lesne detectabilă, rămânând de aflat doar ghiocul formulării fericite. I-o datorăm exilatului la Tomis şi se validează zi de zi, ceas de ceas, în împrejurările cele mai felurite, marea confirmare aducându-i-o schimbările politice majore.

Turnesol pentru caractere, decembrie 1989 a-ntors pe dos nu numai o orânduire, ci şi mari amiciţii-model, răvăşite mai puţin de spaime şi mai degrabă de interese. Nu pot să uit că, întâmplându-se să împlinesc cea mai rotundă dintre vârstele rotunde, adică 50 de ani, taman în februarie 1990, când țara se afla în dârdori revoluționare, o mulțime de prieteni (aşezaţi Dvs. ghilimelele) ce până atunci roiau în jur n-au mai catadicsit să-mi mai dea barem un telefon. Maică-mea, învăţătoarea de la Iţcani, spunea că „de nu-ţi faci iluzii, n-ai deziluzii”. Uşor de zis – dar toţi ne iluzionăm crezând în virtuţile prieteniei veşnice şi căutăm scuze micilor trădări conjuncturale, pentru a rămâne cu zaţul convingerii naive că adevărul adevărat ar fi altul, mai puţin amărui pentru însăşi natura condiţiei umane. Amintiţi-vă replica din „Hamlet”: „Lumea aceasta nu e veşnică şi nu e de mirare că şi prietenii noştri se schimbă odată cu norocul nostru.”

După trecerea pragului vârstei a treia, te mulţumeşti cu prietenii ce ţi-au rămas şi-i musai să-ţi impui grăuntele de toleranţă necesar întreţinerii focului, chiar dacă, ades, nu-i vorba decât despre un jar mocnit sub cenuşa vremii şi (mai ales) vremurilor.

Schopenhauer este autorul unei formidabile parabole („Parabola cu porcii spinoşi”) ce ar merita să figureze pe prima pagină a unui ipotetic „Manual al amiciţiei perfecte”. Iat-o: „Într-o zi friguroasă de iarnă, mai mulţi porci spinoşi se strângeau unii în alţii pentru a se apăra de frig, încălzindu-se reciproc şi evitând, astfel, să moară îngheţaţi. Curând, însă, fiecare a început să simtă înţepăturile spinilor, depărtându-se în consecinţă unul de altul. Apoi se apropiau iarăşi în căutarea căldurii şi iar începeau să simtă înţepăturile spinilor, drept pentru care se îndepărtau din nou. Aşa au tot continuat să se apropie şi să se distanţeze, oscilând între cele două suferinţe, până când au găsit în sfârşit distanţa potrivită ce le permitea în acelaşi timp să se încălzească şi să nu se înţepe.”

Frigul singurătăţii ne obligă să căutăm şi să acceptăm apropieri calibrate în funcţie de micronii toleranţei suportabile. Nimeni nu-i perfect, prietenul ideal nu există, ca dânşii suntem şi noi. Dar în politică? Să admitem că, ici-colo, poate fi vorba de prietenii autentice, nu de trecătoare amiciţii conjuncturale. Numai că, firește, au început şi vor continua, sporind în progresie geometrică, repoziţionări determinate de realităţile româneşti aflate acum în curs de rapidă rearanjare. Spectacolul ajungând și în pragul grotescului: după ce s-au făcut fraţi până şi cu dracul pentru a trece puntea spre cetatea puhavă a interesului camuflat, amicii (bine a mai găsit cuvinţelul Caragiale!) încep să se stuchească în aceeaşi răbdătoare Piaţă a „Endependenţi” în care s-au pupat cândva. Temperatura prieteniilor, ce până mai ieri urca sau cobora în funcţie de cifrele sondajelor de opinie, s-a stabilizat decis după aflarea rezultatelor oficiale – iar politica îngăduie orice. Ba şi obligă! Atenţie, începe actul repoziţionărilor în comedia umană. De urmărit: pe cât e de dezagreabil, pe atât de revelator.