Mircea Radu IACOBAN

O întrebare: dacă scrisoarea trimisă din ţară prin care se faulta eventuala atribuire a unui important portofoliu european comisarului român n-a avut nici o importanţă şi nici un efect în ne-numirea pe respectivul post, atunci… de ce a mai fost trimisă? Aşa, de amorul artei? Aş încadra gestul pârei preventive la Înalta Poartă în rândul gafelor (cu previzibil efect electoral) nutrite din prea multă ură şi prea puţină raţiune, dar şi-ntr-o anume regretabilă tradiţie românească.

Este de-a dreptul spectaculos să urmăreşti voltele… dezinvolte din politica românească, unde curent şi inocent se practică strămoşeasca şi verificata întoarcere a armelor, după cum nu-i lipsit de interes să observi cum cel ce ieri scuza, azi acuză (şi invers).

N-ar fi rău, din când în când, să mai răsfoim şi Biblia. Zilele trecute, „navigând” prin Evanghelia după Ioan (care se deschide aşa de frumos, cu „la început a fost cuvântul”) am dat peste istoria cu „femeia prinsă în preacurvie”.

Mântuitorul zice: „Cine dintre voi este fără de păcat, acela să arunce întâi cu piatra în ea”. Tristeţea e că mulţi citesc şi puţini pricep – ori se prefac a pricepe. Doar nu-i vorba despre banala pedepsire a delictului de preacurvie, ci de întemeierea unui principiu moral fundamental, rezumat şi exprimat, peste veacuri, în patru cuvinte: cine dă cu piatra? Adică, nu „de ce dai, bă?” (că vor fi fiind motive) ci „de ce tocmai tu?” Nici unul dintre combatanţi nu-i îngeraş, nu-i uşă de biserică, nuanţările operează mai degrabă între curvie şi preacurvie, însă cine pretinde moralitate, cine dă lecţii de rectitudine şi deplină onestitate, cine ridică piatra? Dacă-i pe-aşa, atunci, n-o fi fost nici curva, curvă (utilizez limbajul evanghelistului) ci biată fecioară siluită.

Întrebarea-avertisment „cine dă cu piatra?” s-ar cuveni aşezată drept motto chiar pe arcul de triumf ce străjuieşte intrarea în eterna, fascinanta şi nesfârşita tranziţie românească.

Cum să dau crezare apelului la cinste universală rostit cu prestanţă declamatorie, de la cele mai înalte tribune, tocmai de către X, care şi-a clădit averea şi omnipotenţa pe tot soiul de afaceri necurate? Cum să-l cred pe noul moşier Y, care habar n-are câte ţâţe are vaca, când oftează din rărunchi pe toate drumurile, căinând soarta biet ţăranului român? Ce credit să mai acord marii puteri Z, care condamnă încălcarea rezoluţiilor ONU, când ea însăşi le încalcă nonşalant, ştergând armat graniţe şi acaparând teritorii?

În zona culturală pe care o cunosc mai bine, cei mai agresivi pe baricade, după 1989, s-au arătat a fi taman foştii secretari de partid, vajnici aspiranţi la continuitate în îndeletnicirea azvârlirii cu piatra (sensul l-au schimbat din mers). Vor fi având şi ei ceva dreptate, s-au înscris în tradiţia autohtonă, doar românii au impus şi validat conduita întoarcerii armelor (ţin minte că, într-o documentare scriitoricească prin munţii Bucovinei, o autoritate-ghid a oprit autobuzul spre a ne arăta „locul în care s-au întors armele în al doilea război mondial”!)

Gestul nobil de a-ţi asuma total răspunderea propriilor acte şi de a tăcea mâlc când îţi bâzâie ditamai muscoiul pe căciulă a rămas undeva, la periferia interesului general.

O impresionantă şi inubliabilă pildă de gentlemanie ne-a oferit-o, cândva, un poet din provincie (nu de provincie). Îngrozit de consecinţele unui nefericit incident (suava jună cu care întreţinea, în premieră, necesarele şi plăcutele preludii, biruită de emoţii, a slobozit o sonoră ripostă flatulantă), poetul nostru a strigat din răsputeri: „Nu tu! Eu! Eu!”

În politica dâmboviţeană se procedează cu lejeritate invers: NU EU, TU! Tu ai pus rahat pe clanţă!

Continua porcăială murdăreşte tot, maculează toate şi se va ajunge din nou ca, la prezidenţiale, să fie votat, cu un oftat, răul cel mai mic. Când va fi linişte în ţara asta? Mă tem că niciodată: noi suntem români, noi suntem români…