Mircea Radu IACOBAN

Nu mă dau în vânt după bancuri. Prețuiesc mai degrabă replica spontană, neelaborată, nepremeditată. Am un amic care nu numai că mă agresează cu bancuri ori de câte ori îl întâlnesc, dar are și un caiet (probabil, chiar mai multe) cu bancuri transcrise și numerotate. Le știu pe de rost; conform altei glume vechi, nu mai trebuie decât să-mi spună numărul bancului și să mă prăpădesc de râs! Folcloriștii refuză să accepte includerea oficială a bancului în creația populară orală – cum să-l pui alături de „Miorița”? – dar se pare că singurele domenii productive într-ale folclorului rămân bancul și versificările tribunei la meci, în rest n-avem parte decât de contrafacerile cântăreților de muzică așa-zis populară, ce lălăie texte calpe, de ei inventate. Folclor nou, în adevărata accepție a definiției, nu mai există de cine știe când; n-ar trebui să ne fie jenă s-o recunoaștem, câtă vreme pare a fi, de ce nu, chiar semn al civilizației veacului. Ceea ce desparte bancul de creația folclorică propriu-zisă este destinul său meteoric: dacă nu-i nou, nu face prea multe parale, în vreme ce balada din Vrancea, ca vinul, pe măsură ce îmbătrânește, e mai valoroasă.

Circulația orală a bancului, înainte de 1989, era formidabilă, cvasi-instantanee, și asta într-o vreme în care mijloacele de comunicare n-atingeau nici pe departe performanțele celor de azi. Își îndeplinea cu brio funcția de supapă a nemulțumirii publice, într-o lume a cenzurilor și interdicțiilor de tot felul. Acum avem parte de o adevărată inflație de bancuri transcrise electronic: pe internet de cauți, le afli ordonate tematic, într-un șuvoi de nestăvilit. Geaba, dacă nu mai au savoarea fructului oprit! Ceea ce se căznea, cu asumare de riscuri, să combată și să înfiereze bancul cândva, acum se rostește în gura mare, chiar cu asupră de măsură, la toate posturile tv.

Și totuși, bancul încă mai are servi credincioși, precum amicul colecționar de care vă vorbeam, ba, mai mult, apar culegeri tipărite: le afli pe raftul oricărei librării. Am în față cea mai recentă apariție: „Umorul poporului român în faza terminală a socialismului” (de unde se vede că-n România a fost ba comunism, ba socialism – și, de fapt, n-a fost nici de unele) și-i semnată de Călin Bogdan Ștefănescu. Lucrător la ITB fiind, avea privilegiul să tot asculte bancuri în tramvaie și autobuze. Le-a notat, în ideea (declară autorul) că „A fost un mod de a face opoziție dictaturii pe de o parte și de a defula, pe de altă parte: erau un fel de cronică a vieții noastre cotidiene. (...) Când simțeam că doi inși își șoptesc bancuri, mă apropiam și trăgeam cu urechea. La unele, n-am auzit decât poanta, sau ultima parte, și am completat eu restul (n.n.: ceea ce se cam vede!). Poate că am fost bănuit c-aș fi fost securist...”

Culegerea conține cam 10-15% bancuri într-adevăr savuroase, cu adresă „sus”, poantă surprinzătoare și concizie exemplară. În rest, multe acide dar făr-de umor și destule cu umor, dar lăbărțate pe câte-o pagină și jumătate, ceea ce le aduce mai degrabă în categoria schițelor satirice. Apoi, mult zaț inexpresiv, dar, oricum, ceva-ceva rămâne. Marea întrebare este dacă această „cronică a vieții noastre cotidiene” mai este lizibilă pentru noile generații, și neștiutoare, și dezinteresate de descifrarea acelui „a fost odată” coșmaresc trăit de părinții și bunicii lor. N-are de ce zâmbi tânărul cititor al bancului „Întrebare: cum se cheamă acum castravetele românesc? Răspuns: salam de câmp”, câtă vreme n-a văzut niciodată scena distribuirii sutei de grame de salam în baza buletinului de București. După cum n-o să-l amuze glumele cu penuria de benzină, fiindcă nici nu era născut când taică-său, în prima noapte de concediu la mare, se posta la coada kilometrică (eram și eu acolo, cu Dacia mea cea galbenă), spre a obține, către dimineață, jinduiții zece litri cadorisiți fără cartelă „oamenilor muncii aflați la odihnă pe litoral”. Bancul prinde cu adevărat viață și interes dacă-i raportat la o realitate imediat palpabilă. În rest, rămâne document de arhivă, pe care mă tem că știu să-l citească (spre a zâmbi întru-n peș) doar cei din generația mea.