Mircea Radu IACOBAN

Doamne, cât s-a furat în ţara asta, şi cât o să se mai fure! Ai senzaţia că, dacă oleacă zgândăreşti în orice locşor, dai de fraude peste fraude! S-a ciordit din greu la retrocedări, la restituirile de TVA, la contractele cu statul, s-a şterpelit din fondurile europene – dar de unde şi din ce nu s-a furat?

Îmi plăcea să cred că barem sportul era ocolit de flagelul marii corupţii, dar, după episodul condamnării lui Gică et. comp., inocenta iluzie s-a mistuit şi ea. În preajma aniversării celor 185 de ani de presă românească (subiect asupra căruia voi reveni) să observăm că matrapazlâcurile din lumea sportului nu le-au depistat forurile noastre potente şi exigente, ci în primul rând „Gazeta sporturilor”, prin strădania meritorie a lui Cătălin Tolontan. Şi continuă cu mult curaj s-o facă, mai în fiece săptămână fiind dată în vileag câte o panama de proporţii.

Dacă, până acum, investigaţiile au fost centrate mai ales pe marile „tunuri” profund ilegale, iată că începe să se îndrepte atenţia presei şi către furăciunea aparent ireproşabilă, acoperită cu acte absolut în regulă. Lefurile celor 14 magnifici de la Comisia Centrală a Arbitrilor (de fotbal, evident) au fost stabilite cum nu se poate mai… legal şi mai fără de ruşine: 3.100 de euro lunar vicepreşedintelui, 2.200 „ofiţerului de dezvoltare”, 1.100 euro secretarei şi tot aşa înainte. Mai toţi dublându-şi sau triplându-şi veniturile prin delegări ca observatori etc. Ba mai sunt plătiţi la fel de consistent şi o sumedenie de colaboratori externi, iar supervizorul străin (!?) este onorat cu 4.200 euro lunar.

Pe măsură ce fotbalul nostru merge mai prost, schema de la CCE se umflă cu tot soiul de protejaţi, inclusiv cu neveste ale directorilor! Şi bugetul Comisiei, cifrat la 1.000.000 euro, pare umflat cu pompa, câtă vreme baremurile în arbitraj le suportă cluburile gazdă. Care o fi situaţia la celelalte Comisii, că fotbalul românesc performanţe n-are, dar Comisii, din belşug?

Până când presa (că altcineva, cine?) va identifica şi alte „găuri negre” în care se mistuie bugetul insensibil la adevăratele nevoi ale fotbalului şi la cronica subfinanţare a creşterii juniorilor, să mai consemnăm şi altă minunăţie recent revelată.

Avem nu mai puţin de 525 de sportivi indemnizaţi pe viaţă, mulţi cu echivalentul a trei salarii medii/lunar. Să ne trăiască! (Puţinele îndemnizaţii din lumea artei sunt calculate la nivelul a trei salarii minime, nu medii, şi se acordă cu maximă parcimonie doar după împlinirea vârstei de 60 de ani). Mihaela Peneş era elevă de liceu când, la Tokio, a câştigat medalia olimpică, performanţă niciodată repetată. Din acea clipă, încasând aproape 5.000 de roni lunar, putea să pună bine mersi suliţa-n cui (unele copiliţe de la gimnastică aşa au şi procedat, renunţând la sportul ce le-a indemnizat şi alegând starea de… adolescent rentier). De altfel, Mihaela Peneş s-a şi retras la o mănăstire bucovineană, renta lumească fiindu-i încasată de altă persoană, probabil, mandatată. Sigur că nici cel mai cârcotaş român nu va crâcni aflând că Nadia Comăneci primeşte circa 10.000 euro lunar: ceea ce a făcut Nadia pentru România a fost şi rămâne de nepreţuit. Dar sunt indemnizaţi şi 51 kaiacişti (de cei mai mulţi n-am auzit, dar asta-i, desigur, vina mea, nu a lor) şi, aici e aici, 51 de rugbişti care… n-au câştigat niciodată vreun campionat de talia celui european ori olimpic (cei care ar fi meritat fără nici o obiecţie renta, medaliaţii cu bronz la Olimpiada din 1924, au răposat de mult…). S-a făcut rost, cine ştie cum, de o recomandare FIRA ce echivalează participarea la Trofeul FIRA-AER cu prezenţa la un.. inexistent Campionat European. „Stejarii” au cucerit Trofeul, dar în competiţie erau 4-5 echipe de mâna a doua, doar Franţa reprezentând ceva în rugby-ul european. Dacă, în aceeaşi perioadă, ar fi jucat în infinit mai prestigiosul Turneul al celor 5(6) Naţiuni, n-ar fi fost indemnizaţi, fiindcă n-aveau cum să-l câştige. La canotaj am avut, cândva, belşug de performanţe, de unde şi cei 149 de rentieri… Fără nici o îndoială, performanţa majoră se cuvine recompensată. Alte ţări nu fac acest gest, iar cele ce-l fac, acordă renta începând cu vârsta ce nu mai îngăduie performanţa, ori chiar şi mai târziu (croaţii indemnizează şi marii fotbalişti, dar după împlinirea vârstei de 45 de ani – noi de ce l-om onora pe cutare de la tir, dar pe Hagi, nu?) Aşa cum este înţeleasă, legiferată şi practicată la noi, renta viageră încurajează mai degrabă abandonul decât evoluţia în performanţă şi, nu în ultimul rând, recompensează şi mari merite, şi (prea) mărunte prestaţii efemere.