Mircea Radu IACOBAN

În noua organizare scriitoricească, Secției de dramaturgie a USR i s-a conferit rangul de Filială. Să fie un semn bun? Că, nu chiar de mult, se vehicula ideea inexistenței… dramaturgului și a dramaturgiei ca gen. A susținut-o și dl Alex. Ştefănescu, care a decretat la TV: n-are nici un rost să se publice opere dramatice, câtă vreme spectacolele sunt semnate de regizori, regizorul este fac-totum-ul în teatru, iar textul dramaturgului şi-a pierdut relevanţa. Dacă-i aşa, e trist. Noroc că nu-i chiar aşa! Doar n-o să credem că prevalenţa actului regizoral, oricât de inspirat şi de spectaculos, poate trimite în neant, preschimbând în simple pretexte, piesele unor Euripide, Shakespeare, Cehov, Brecht, Caragiale, Sebastian care, odată intrate pe mâna regizorului, se cuvin trecute mintenaş, dacă nu chiar pe numele lui, oricum, în contu-i. Practic, asistăm pur şi simplu la o tentativă de desfiinţare a unui gen literar: mutarea hotărâtă a interesului de la scriitură la actul punerii în scenă echivalează cu expulzarea dramaturgului din peisajul literaturilor lumii – ceea ce aminteşte de povestirea arabă în care se spune că, dacă ai un bun conducător de cămile, dromaderul poate să lipsească! Dincolo de faptul că există şi teatru destinat de la bun început numai lecturii, că spectacolul a fost şi rămâne totdeauna sub semnul efemerului, că anumite puneri în scenă deformează şi delegitimează autorul textului până la a te-ntreba ce-i caută numele pe afiş, vrem să credem că dl Ştefănescu nu s-a gândit să aplice eticheta „inutilă publicarea” în cazul „Macbeth” sau „Hamlet”, ci a stabilit, probabil, o anume limită temporală de la care încolo dramaturgiei nu-i mai rămâne decât rolul furnizării de texte-pretexte.

Odată cu naşterea secolului XXI, genul şi-o fi încheiat misia, predând cu supunere ştafeta directorului de scenă? Cum de nu s-a sesizat până acum inutilitatea textului dramatic? Doar statutul regizorului, în esenţă, nu s-a schimbat măcar de la 1870 încoace, când se consideră că a apărut (în spectacolele de la Meiningen) regia modernă în teatru. Trebuie să credem că, în viziunea criticului, prestaţia regizorală a suferit de curând o mutaţie radicală prin asumarea (confiscarea) unor prerogative ce, prin definiţie, nu-i aparţin – numai că la mijloc e-o regretabilă confuzie de planuri: una-i arta scrisului, alta-i arta scenică.

Dacă dl Ştefănescu s-ar fi născut cu un veac înainte şi şi-ar fi impus punctul de vedere (regia modernă de teatru funcţionând şi atunci), în bibliotecile României n-ar mai fi fost rânduite operele lui – ajunge un singur nume – Caragiale! Pe de altă parte, cei ce urmăresc fenomenul teatral contemporan pot lesne constata că nu-s puţine spectacolele în care pe afiş scrie (de pildă) Cehov şi ceea ce se petrece în scenă n-are nimic comun cu Cehov, după cum o montare a unui teatru din nordul românesc a capodoperei „Romeo şi Julieta” este lipsită complet taman de ceea ce ar trebui s-o definească – poezia shakespeariană.

În spațiul acestei rubrici am relatat, nu de mult, despre spectacolul cu „O scrisoare pierdută” (devenită „Scrisoarea”), în care Horațiu Mălăele, în postură de regizor la Teatrul Național „I.L. Caragiale”, a făcut ce-a vrut din textul patronului, eliminând scene, repartizând altor personaje decât cele hotărâte de Caragiale hălci de te ș.a.m.d. Ce ne-am face fără cărţile din raft? Cât priveşte dramaturgii contemporani, desproprietăriţi şi trecuţi la munca de jos, adică, la rangul de umil scutier al regizorului, s-ar cuveni luată în discuţie nu numai ciudata propunere de interdicţie la tipar, ci şi încălcarea flagrantă a drepturilor de proprietate intelectuală asupra unor texte mutilate de montări abuziv ireverenţioase. Ce-ar spune un poet dacă actorul ce-i recită versurile ar „rearanja” poezia după inspiraţia şi cheful propriu?