Mircea Radu IACOBAN

A trecut şi săptămâna comemorării lui Eminescu. S-a reacţionat modest, mai degrabă în surdină, dar barem n-au mai răsunat contestările tâmpe. Geo Bogza s-a înşelat amarnic atunci când a crezut că nimeni nu va zvârli piatra în grădina poetului:”În tinereţea mea, care a fost a unei iconoclastii totale, pe el, nimeni nu l-a tăgăduit. În acea vreme, noi am rostit un rechizitoriu împotriva tuturor, clasici şi contemporani de mare prestigiu, dar pe el nimeni nu l-a tăgăduit. (...) Istoria literară va cunoaşte alte generaţii iconoclaste, eu cred în frumuseţea şi necesitatea generaţiilor iconoclaste, dar pe el nimeni nu-l va tăgădui.” Şi iată că s-a putut! Bine că, în tăcerea eternă de la Bellu, Bogza n-are cum auzi alte trăsnăi contemporane, de tipul... asasinării lui Eminescu, cu complicitatea lui... Titu Maiorescu. Aferim!

*

Un drăcușor (altfel, cum să-i spun?) de vreo 6-7 ani mă acostează în stația de tramvai: „Dă-mi un leu să iau o pâine!” Cum nu părea deloc subnutrit, dimpotrivă, l-am fugărit: Du-te-n treaba ta! Răspunsul m-a lăsat interzis: „Păi, asta-i treaba mea!” Aşa că… i-am dat 2 lei.

*

Deplângeam uniformizarea şi depersonalizarea oraşelor datorită cartierelor-dormitor ivite prin polimerizarea apartamentelor cu toarta înăuntru; acuma, ce-i? Termopane, gresie italiană, acoperişuri stridente şi... MGA în casa ta. În tot sudul Moldovei n-am zărit nici o vilă care să preia câte ceva din vechea arhitectură civilă a locului. Chiar şi-n Ţara de Sus, destui bucovineni îşi durează case care, arhitectonic, s-ar putea cu onor alinia şi la Las Vegas. Puşi în faţa aceloraşi realităţi, oltenii s-au ofuscat: „Ce vrei, dom’le, să construim cule cu sacnasiu?” Sigur, nimeni nu-şi doreşte reşedinţă cu prispă, zămnic şi hogeag, dar parcă prea după ilustrate de pe altă lume se construieşte acum în România... Polonezii au reconstruit Varşovia, în sărăcia de după război, exact aşa cum a fost – deşi i-a costat triplu. Nemţii au refăcut zonele orăşeneşti de mare tradiţie respectând cu sfinţenie imaginile vechilor albume. După distrugătorul bombardament german, cartierele londoneze au renăscut în vechea şi ştiuta înfăţişare – evident, utilizându-se materialele nou apărute şi tehnologiile veacului. Petersburgul de aia-i Petersburg, fiindcă a ştiut să-şi păstreze, barem arhitectural, aura de odinioară…

*

Prin comparaţie cu infernul de pe Valea Prahovei, unde bucureşteanul naiv şi snob speră să prindă o gură de aer de munte şi se alege cu un damf şi mai concentrat de elixir al eşapamentelor, codrii de la Suha şi Stânişoara par o insulă din altă lume. În vara asta cu multă ploaie, curăţia verde-crud a costişelor zici că-i decor pictat cu pensula. Iarna, când rămân doar trei nuanţe, alb, verde-brun şi albastru-gălbui, se pogoară de nu ştiu unde o lumină calmă, caldă şi lină, în irizările căreia prind să pâlpâie depărtate amintiri. N-am copilărit la munte, ci în colbul Iţcanilor, dar pe meleagurile troienite de pe malurile Suhăi, alunec repede într-o poveste cu oameni de zăpadă, copii la săniuş şi brazi de Crăciun săraci, împodobiţi cu hârtie creponată; în loc de artificii, agăţam „lumânărele” de trotil (în 1945 se găseau pe toate drumurile – de la proiectilele neexplodate) care sfârâiau portocaliu, mirosind a război. Deşi au început să se construiască vile prin poieni şi la margini de pârâu, Stânişoara încă şi-a păstrat imaginea de legendă pe care a intuit-o Sadoveanu când a purtat-o de la Borca la Suha, peste Stânişoara, pe Vitoria Lipan, în căutarea „bărbatului cu căciulă brumărie şi cal negru ţintat” („Baltagul”).

*

Iată că n-o mai putem scăpa pe biata CA de vâscul incult ŞI. Nu se mai spune decât „ca şi”. De ce? Din neştiinţă de carte. Revenirea la buna cuviinţă a exprimării corecte s-ar face aproape instantaneu dacă ar exista astfel de intenţii şi preocupări, prin simpla atenţionare a naţiei. De pildă, difuzându-se avertizarea „pentru sănătatea limbii române, evitaţi consumul ilicit de CĂTRE şi CA ŞI.” Din păcate, însă, grija pentru corectitudinea limbii a luat-o Pruteanu cu el, în mormânt.