Mircea Radu IACOBAN

Privite comparativ, cele două prestații europene ale echipelor românești au ceva trăsături comune – în primul rând, dorința aprigă de victorie. Și CFR Cluj, și Steaua porneau cu același handicap, calificarea era la fel de jinduită, adversarii la fel de incomozi. Numai că Steaua a avut în plus dramul de nebunie al credinței în șubrezirea imposibilului – genul acela de încredere oarbă care l-a adus și pe Columb până pe țărmurile Americii. Echipele de mercenari (cazul CFR-ului) știu să joace cu ambiție, cu onest profesionalism, să „pună osul”, dar dimensiunea sufletească a angajării lipsindu-le, n-au cum beneficia de efectele drogului mobilizării afective.

Steaua a crezut cu încăpățânare obstinată în... steaua ei, în vreme ce clujenii au jucat mai degrabă la alibi: n-ai ce să le reproșezi, numai că operația a reușit, iar pacientul... a răposat. Păreau copleșiți de firma adversarului, în vreme ce alte echipe din estul și centrul continentului, mai puțin timorate și mai consistent garnisite cu fotbaliști autohtoni, au izbutit rezultate de senzație în fața „granzilor” hărăziți de sorți.

Pe parcursul meciului de la Cluj, comentatorul a subliniat de mai multe ori valoarea clubului Internazionale, argumentând și cu victoria din 1964, cu 1-0, asupra lui Dinamo, la București, dar uitând să menționeze că acela era returul: în tur, la 11 noiembrie, Inter administra dinamoviștilor un extrem de umilitor 6-0. Și chiar nu știu de ce nu s-a spus o vorbuliță despre înfrângerea aceluiași Inter, cu un an mai târziu (2-1 – goluri Peiro, Frățilă, Hajdu), urmată de eliminarea nedreaptă din retur pe același nefast San Siro. De unde se vede că, totuși, Inter nu-i chiar imbatabilă și, cum la vremea aceea am transmis la radio atât meciul de la București, cât și cel de la Milano, profit de împrejurare pentru a-mi aminti câteva din întâmplările petrecute în preajma gazonului. Mai întâi, mecanismul publicitar: mai modeștii dinamoviști erau prezentați de însuși „magul” Hererra drept „un pericolo mortale” pentru Inter. Comparat cu Eusebio, Pârcălab devenea „un ragazzo di ventidue anni, fa lo studenti (!?) ha una grande passione per il calcio”. „La freccia” (săgeata, n.n.) Carpaților îl va face fără îndoială KO pe bietul Sarti! Scopul plusării publicitar-publicistice în favoarea dinamoviștilor era limpede – aducerea „tifosilor” milanezi în tribune.

Meciul urma să aibă loc într-o seară posomorâtă de decembrie. „N-o să se joace” – m-au asigurat colegii de la radioul italian – „în decembrie, serile noastre sunt totdeauna cufundate în ceață; o să se reprogrameze pentru miercuri la prânz”. Firește, am întrebat de ce nu s-a programat de la bun început partida din optimile Cupei Campionilor Europeni pentru ora prânzului. Răspunsul a fost... logic: fiind zi de lucru, mai nimeni n-o să poată veni la amiază, așa că vindem toate biletele pentru ora 20 și, de jucat, s-o juca când o fi să fie. Exact așa s-a întâmplat! Nu mai evoc meciul în sine; la citirea formației gazdelor mă trec fiori și acum, după jumătate de veac: Sarti, Burgnich, Facchetti, Guarneri, Picchi, Jair, Mazzola, Domenghini, Suarez, Peiro.

Pe un teren mizerabil, de șapte ori mai prost decât criticatul gazon de la Cluj, arbitrul austriac Mayer ne-a furat calificarea acordând gazdelor un penalti inventat, după ce Pârcălab ratase de la 6 m cu poarta goală! De-a lungul deceniilor, alți doi Mayer ne-au procopsit cu câte un penalti decisiv acordat aiurea. Deci, trei, Doamne, și hoți trei! Oricum, la Milano, în 1965, s-a văzut că Inter nu-i chiar așa de imbatabilă cum se spunea (și atunci, și acum), puțin lipsind să izbutim marea surpriză a optimilor! Încercând să uit meciul, zâmbesc amintirilor și revăd fentele de la recepția hotelului, pentru a-l face invizibil pe Eftimie Ionescu. Gazetarul de la Sportul Popular venise la Milano pe banii lui și a dormit trei nopți clandestin în cada de baie a camerei mele, unde-și lua și micul dejun (parizer adus de-acasă).

Ultima secvență e... horror: la îmbarcarea de la Milano (urma să schimb avionul la Roma) mi se cere să achit taxa de aeroport. Habar n-am avut că există asemenea taxă (modică, de altfel), nu m-a prevenit nimeni, cheltuisem ultimul dintre firfiricii dați de radio drept diurnă cumpărând flecuștețele rituale, nu mai aveam o liră. Ceea ce nu înțelegeau vameșii: cum vine asta „n-am bani”? De ce nu folosesc cardul? Dacă le spuneam că-s extraterestru, că mă hrănesc cu sticlă pisată, că am înghițit o grenadă, mai treacă-meargă. Dar să n-ai bani pentru taxa de aeroport? Și de ce nu port carnetul de cecuri la mine? Absolut de neînțeles! Cât au durat pertractările, avionul (cursă de linie) a trebuit să aștepte.

Polițiștii de frontieră nici nu voiau să rămână cu mine pe cap, dar nici nu concepeau că un muritor european poate fi absolut lefter. Până la urmă, s-a găsit soluția și pe falnicul meu pașaport pătrățos cu coperte roșii s-a aplicat ștampila ce atesta că-i valabil pentru cei... „poveri”...