Mircea Radu IACOBAN

Nici boala care, în cele din urmă, ar fi curmat zilele poetului nu putem afirma că-i deasupra oricărei îndoieli. Am scris pe larg despre toate acestea în volumele „Printre cărţi” (2009), „Printre alte cărţi” (2012), „Căminarul” (2012), aşa că nu mai revin; incitat de apariţia ediţiei a II-a a lucrării lui N. Georgescu, încerc doar să aduc unele posibile completări şi să semnalez alte izvoare ce merită cercetate. Mai întâi, o surpriză: N. Georgescu, unul dintre acerbii susţinători ai teoriei asasinării lui Eminescu, nu mai pomeneşte nici în treacăt despre odiosul complot. Nici luesul nu mai pare a fi contestat, ca şi „întunecarea” poetului. Alienarea fusese tratată ca „basnă” de eminescologi improvizaţi, cărora le putem acorda o singură circumstanţă atenuantă: prin acreditarea posturii de victimă inocentă a unui asasinat murdar, poetul ar fi absolvit de apăsarea diagnosticului considerat infamant, totul echivalând cu o „curăţire” biografică reparatorie şi aducătoare, indirect, a unui plus de aură.  

Numai că istoria este istorie; n-o putem răsuci şi coafa după cum ni-i voia. Ne place, nu ne place, aşa a fost odată. Boala era prea lumească pentru a o asocia cu un destin atins de aripa geniului, dar făcea ravagii în epocă, trecându-şi în catastife nume ilustre (am dat undeva şi peste menţionarea lui A.D. Xenopol...). Aron Densuşianu a arătat primul către „Dulcea mamă”: „Eminescu s-a născut din mamă bolnăvicioasă, care şi-a transmis germenii de boală mai la toţi copiii, din care doi deja mai înainte înebunise(ră) şi unul s-a sinucis”. La fel va proceda şi Călinescu, fără a preciza, totuşi, clar, maladia. Am atras atenţia, chiar în această rubrică mai întâi, asupra „Amintirilor fugare despre M. Eminescu”, datorate Mittei Kremnitz (1883), cea căreia poetul îi dedica bijuteria „Atât de fragedă” („... Abia atingi covorul moale / Mătasea sună sub picior / Şi de la creştet pân-la poale / Pluteşti ca visul de uşor...”).

În vol. IV al „Studiilor şi documentelor literare” publicate de I.E. Torouţiu în 1933, la pag. 38, Mitte vorbeşte despre Căminarul Eminovici, aflat o vreme în tratamentul soţului ei, doctorul Kremnitz, fără însă a aminti diagnosticul. Mult mai desluşit se exprimă în celălalt capăt al frazei: „grozava boală de care murise şi mama şi fratele său mai mare”. Sunt mărturii ale contemporanilor, peste care nu-i cu putinţă a se trece. Eminescu a fost tratat potrivit (ne)ştiinţei medicinii de atunci, cu... mercur şi pucioasă, în doze enorme şi-n pofida dezavuărilor emise în scris de onorabile comisii medicale. Artizanul tratamentului a fost doctorul botoşănean Francisc Isac (scris şi Iszac).

Unele voci stridente (G. Funar) n-au ezitat să vadă în prestaţia (devotată, totuşi!) lui Isac decât o dovadă a... uciderii lui Eminescu de evreime!! Şi în această direcţie ar fi de indicat câteva izvoare neluate în seamă, cum ar fi cartea lui V. Şardin „Din trecutul Botoşanilor” (există, acolo, şi o fotografie a lui Isac), dar mai ales scrisoarea lui Tiberiu Crudu, fostul director al Şcolii Normale din Botoşani, care răspunde unor întrebări ale aceluiaşi I.E. Torouţiu („îmboldiţi de curiozitatea de a afla mai multe (...) despre acest om cu rare calităţi, care a oferit gratuit, ani la rând, asistenţa sa lui Eminescu şi i-a alinat, cel puţin pentru câtva timp, suferinţele, ne-am adresat în mai multe părţi...”).

Ei bine, portretul doctorului „asasin” arată cât se poate de... onorabil. Francisc Isac s-a născut la Lemberg în 1827, a urmat medicina la Viena, şi-a dat un doctorat în Germania. În 1863 era medic primar la spitalul din Botoşani. În timpul războiului din 1877 înfiinţează un spital de front, drept pentru care a fost şi decorat: „Un om de societate, bun la inimă, bun medic, foarte îndatoritor. A murit sărac”, în 1907. Aşadar, o persoană deloc malefică şi nici într-un caz mânată de rele intenţii. A încercat să aplice singurul tratament recomandat de ştiinţa medicală a veacului (adevăratul remediu avea să se descopere în 1908). Sunt amănunte ce pot lumina cât de cât cotloane din nefericita existenţă lumească a „Luceafărului” şi nu putem încheia decât citând dintr-un text al lui George Potra: „Să judecăm arborele după fructele sale. Ori că ar fi fost Eminescu predispus prin naşterea sa la alienaţiune mintală (...) el a fost un geniu pe care toţi îl admirăm şi înaintea memoriei căruia toţi ne închinăm.”