Mircea Radu IACOBAN

Peste câteva zile, Fănică împlineşte 80 de ani. Nu prea se potriveşte unui octogenar prenumele de alint Fănică, dar lui Ştefan Oprea n-ai cum altfel să-i spui. Mai întâi, fiindcă acest „Fănică” s-a încetăţenit de cine ştie când, în deplin acord cu structura personajului: comportament simplu, degajat, amical şi direct, lipsit de morgă şi farafastâcuri, un tonus afişând mereu dinamism, optimism şi încredere, o ţinută tinerească de invidiat. Când mergeam la vânătoare prin glodoasele arături moldave, el ajungea totdeauna primul pe coama dealului, noi, cei mai tinerei, abia prinzându-l din urmă. Aşa a rămas, pare neschimbat, deşi bănuim că, pe dinăuntru”, îl macină marea tristeţe a unei despărţiri definitive.

Criticul de teatru şi cinema, profesorul de la Academia de Arte, dramaturgul Ştefan Oprea a fost încununat anul acesta cu o distincţie de prestigiu, întâia oară acordată unui ieşean: Premiul UNITER pentru întreaga activitate. Chiar era momentul unei asemenea recunoaşteri naţionale, Fănică fiind unul dintre cei mai serioşi, pricepuţi şi harnici critici de teatru, totdeauna prezent la manifestările marcante de gen, oriunde s-ar produce evenimentul, opiniile sunt cumpănite şi argumentate, judecăţile de valoare greu de contestat. La a 80-a aniversare, discipolii i-au pregătit o frumoasă surpriză. Fosta lui studentă la Teatrologie Alina Ilaşcu-Paraschiv semnează volumul omagial „Ştefan Oprea faţă şi profil în 80 de fărâme”: în cele peste 400 de pagini ale cărţii sunt înmănunchiate 80 de fragmente critice, interviuri, consemnări, mărturisiri, semnate de nume prestigioase şi grupate în capitolele Profiluri, Interviuri, Dramaturgul, Spectacole, Criticul de teatru, Criticul de film, Alte cărţi. Abia aşa îţi dai seama cât de mult s-a scris despre Fănică şi, mai ales, câtă roadă a adunat într-o trudă de-o viaţă.

Cartea se încheie cu secţiunea „Album”, care grupează imagini în care apare mereu înconjurat de prieteni, semn că preţuieşte amiciţia, conclavul cu inerente înfruntări de idei, solidaritatea de breaslă – manifestată, între altele, şi de angajarea sa voluntară în proiectul resuscitării unei publicaţii de reală însemnătate cândva pentru destinele literaţilor moldoveni: „Cronica veche – o revistă nouă”.

În tinereţea noastră adesea zăbăucă, am tot colindat împreună cotloanele şi coclaurile, cu puşca-pretext în spinare, însufleţiţi de-un etern dor de ducă spre zări tăinuite. Câteva fotografii din carte depun mărturie şi-s realmente înduioşătoare prin irepetabilul absolut bănuit în fiece imagine. Este locul să amintesc o astfel de aventură ce putea să se isprăvească rău, chiar... rău de tot.

În urmă cu vreo 40 de ani, mă aflam împreună cu el într-o barcă amărâtă, cârpită şi peticită, undeva, în Deltă. Ne rătăciserăm şi am ajuns unde nu se cuvenea, adică pe canalul Sulina, în calea marilor vapoare care, la fiecare întâlnire, zgâlţâiau amarnic bărcuţa ce trosnea din toate încheieturile. Cum Fănică înota cu... parcimonie, şi-a făcut rugăciunea, mai ales că se apropia duduind o matahală de remorcher mai înalt decât sălciile de pe mal, negru, urât şi ameninţător. La provă, se putea citi de acum numele vasului: Iţcani. Eu am copilărit în localitatea suceveană Iţcani. Până la urmă, cum-necum, am izbutit să scăpăm, nu fără mari emoţii, din clinciul cu remorcherul. Iar Fănică a răsuflat uşurat: „Măcar ştiu că pe mine n-o să mă înece niciodată remorcherul Coarnele Caprei” (el se trage din Coarnele Caprei, comună care încă nu şi-a împrumutat numele vreunui bastiment al marinei fluviale române...).

De la acea aventură pe Dunăre, mi-a vorbit tot mai mult despre Coarnele Caprei, şi am înţeles, încet-încet, că nu-i deloc un sat oarecare, ci un soi de Macondo moldovenesc, populat cu personaje descinse şi din Márquez, şi din Creangă... Fănică îşi poartă şi acum satul în suflet şi de câte ori vorbeşte despre Coarnele Caprei, îi luceşte o anume lumină în priviri. Nu ştiu alţii cum sunt şi cum rezonează la clopotele mondializării, dar Fănică refuză programatic să dea uitării lumea lumilor lui...