Mircea Radu IACOBAN

Nu cred că poate cineva să se laude că izbuteşte să citească, la momentul apariţiei, toate cărţile demne de interes. Oricât încerc, tot constat că multe îmi scapă şi le re-descopăr târziu, pe taraba anticarilor. Uneori e mai bine: trecerea anilor îngăduie o privire mai calmă şi mai aşezată, dincolo de exaltarea aprobărilor ori respingerilor de moment. „Confesiunile unui cafegiu” de Gh. Florescu s-a publicat la „Humanitas” în 2008. A fost (şi a rămas) una dintre apariţiile memorialistice „de vârf”, primită cu justificat interes şi plasată în haloul entuziast ce însoţeşte dezvăluirea sinceră,  netrucată, şi în mare măsură surprinzătoare. Citită acum, lasă loc unor întrebări  vizând nu atât autenticitatea faptului revelat, cât legitimitatea unor generalizări cu caracter politic. Gh. Florescu a fost, neîndoielnic, cel mai mare... cafegiu din întreg spaţiul românesc, calitate în care s-a străduit să implementeze „spiritul Avedis” în comerţul de gen, atrăgând o clientelă potentă şi instituţional, şi, mai ales, intelectual. Mari actori,  scriitori, alţi oameni de aleasă cultură, i-au fost clienţi într-o vreme în care românul era invitat să se regaleze cu imposibilul „Nechezol”. Am regăsit, incluşi în  rafinata clientelă, oameni ai scrisului şi ai scenei pe care i-am cunoscut îndeaproape şi pentru care voluptatea ceştii de cafea „Avedis”, aromitoare şi autentică, făcea parte dintre puţinele delicii oferite de „obsedantul deceniu”, dar şi mai târziu, până-n ultimii ani ai fostului regim. Nichita Stănescu mi-a vorbit despre unicitatea cafelei „Avedis”şi despre marele prieten al lumii artelor, Florescu. Când i-am spus că o ciudată infirmitate, izvorâtă, probabil, din lipsă de rafinament, nu-mi permite nici să identific soiurile de cafea, nici să deosebesc o cafea bună de una mediocră, n-a mai insistat cu invitaţia să vizităm vestitul magazin... Acum, parcurgând filele cărţii, mă-ntreb dacă n-o fi vorba despre mult zgomot pentru nimic. S-ar părea că nu-i chiar aşa. Florescu dă cu totul alte dimensiuni întregii poveşti. El crede că „sistarea aprovizionării unităţilor de profil cu cafea verde a fost marea bombă” pentru români. Mai mult: ”dacă măcar această cafea ar fi fost adusă şi în România, probabil că una din cauzele declanşării evenimentelor din decembrie 1989 n-ar fi existat” (p. 482).  De, fiecare vede rotirea pământului din propriul unghi de observare; aş zice, totuşi, că-i cel puţin exagerată includerea Nechezolului printre cauzele revoluţiei (sau ce va fi fost) din 1989. Alte pricini, mult mai dureroase şi mai grave au scos românii în stradă – dar, mai ştii, poate că n-am antenele care să-mi permită identificarea exactă a tututor motivaţiilor, precum şi ierarhizarea lor corectă. Unii au considerat lectura acestei cărţi o încântare. Mie mi se pare pe cât de necesară, pe atât de îngrozitoare: Florescu devoalează realităţi atât de crunte, ajunse în vecinătatea incredibilului şi puse pe seama rivalităţii dintre aripa securiştilor „comunişti internaţionalişti”, aflată în conflict (de interese) cu securiştii „naţional-comunişti”, încât ţi se face părul măciucă: dacă habar n-am avut, de ce n-am avut habar? E-o vinovăţie colectivă aici, pe care cafegiul refuză să şi-o asume, pozând şi acum în cinstitul inocent: „După o viaţă în slujba onoratei clientele, sunt sărac şi bolnav”, „nu înşelam clienţii, câştigul meu nu venea de aici”. Da de unde-i veneau milioanele, din cer? O halucinantă sarabandă de matrapazlâcuri, de conivenţă culpabilă cu exact cei pe care-i acuză, se despleteşte în paginile cărţii, aşa că întrebarea ce şi-o pune Florescu „cutare nu ia şpagă; din ce-o fi trăind?” revelează adevărata mentalitatea „cinstitului” autor. Fiecare se străduia, atunci, „să ia oul de sub cloşcă”, aşa că revelaţia târzie şi acuzatoare a marelui cafegiu („Ţara era condusă de o Mafie, aşa numita Mafie securisto-comunistă, care n-avea nici un Dumnezeu, doar zeul Banului, Mamona, îi conducea pe toţi. Ceauşescu era un mic pisoi, o muhaia” – p.287) nu-l exclude taman din rândurile acelei Mafii. Nici arestarea lui Florescu (pentru delapidare) nu-l preschimbă în victimă, chiar dacă sistemul judiciar şi penitenciar al vremii era oribil, abuziv şi inuman. Înzestrat cu o memorie prodigioasă, autorul face dezvăluiri pe cât de surprinzătoare, pe atât de necesare – oare se cuvine inclus printre represaţii regimului, sau printre profitorii lui? Rămâne să cugetăm asupra veridictăţii unei concluzii finale: „acum, tot aceştia sunt oamenii pe  care se bazează Mafia securisto-comunistă. Ei sunt peste tot, în toate domeniile, în special în cele economice, dar şi în politică, pozând în adevăraţii cavaleri ai Adevărului şi ai Dreptăţii.” Cartea merita neîndoielnic să apară şi-ar fi bine să circule, fie aflată în biblioteci ori anticariate. Realităţile descrise sunt crunte şi incontestabile. Însă soclul pe care încearcă să se cocoaţe autorul...