Mircea Radu IACOBAN

La începutul verii, în Palma de Majorca, mi s-a atras atenţia că şi acolo departe, în insulele Baleare, se păstrează urme ale unor prezenţe româneşti: casele în care au locuit Iosif Constantin Drăgan şi Pamfil Şeicaru, amândoi mutaţi într-o lume pe care ne place s-o credem mai dreaptă şi mai bună.

I-am cunoscut personal. Despre întâlnirea cu Pamfil Şeicaru am scris pe larg (vezi „Printre cărţi”, vol. I, pag. 32-34), prilej cu care îmi puneam şi câteva întrebări – iată că aflu răspunsuri abia acum, datorită gazetarului Florian Bichir, autorul unui foarte documentat studiu intitulat „Un condei de geniu strivit între două date, 23 august 1944-23 august 1977”.

Eseist, memorialist, prozator, Pamfil Şeicaru s-a născut la Buzău în 1894. Marele „Ziarilă”  (i se atribuie nemotivat sintagma „Şantajul şi etajul”; de fapt, îi aparţine lui Stelian Popescu) a părăsit România în august 1944: l-a trimis Antonescu în Spania, cu speranţa aflării unei căi diplomatice de ieşire onorabilă a României din marea conflagraţie. Judecat în contumacie, a fost condamnat la moarte în procesul din 1945 al „criminalilor de război vinovaţi  de dezastrul ţării”. Refugiat în Spania, a publicat cu regularitate articole anticomuniste în ziarele „Informaciones”, „Ariba”, „Mundo”, drept pentru care intră în vizorul Securităţii.

O notă din 1963 ni-l arată „extrem de îmbătrânit şi complet albit la vârsta de 69 de ani. Totuşi, de o energie şi o putere de muncă formidabile (...) Situaţia lui financiară este foarte proastă”. O altă notă se referă la motivele interesului faţă de gazetarul auto-exilat: „Mânuit inteligent, Şeicaru ar putea fi întrebuinţat indirect, cu machiavelică iscusinţă, în dărâmarea completă a actualului exil politic.”

Într-o scrisoare pe care Şeicaru mi-a trimis-o din Karsfeld (Hotel Karlsfeld, Hochstrasse nr. 6, 8047) făcea referiri elogioase la ţinuta grafică a cărţilor editate de „Junimea” (”este o prezentare elegantă a cărţilor”) şi mă întrebam... de unde le ştie. Bănuiam o posibilă implicare a decedatei „Cartimex”, dar era mai simplu: cu siguranţă, i le furniza... Securitatea!

Printr-o nouă scrisoare, Şeicaru oferea „Junimii” spre publicare două cărţi. Prima, „Rege şi dictator” (evident, Carol II), a doua, „50 de portrete” din viaţa politică, literară şi artistică a României interbelice. Am solicitat, la Bucureşti, includerea lor în Planul editorial şi, bineînţeles, nu s-a aprobat. Jocurile erau prea mari, noi, şi inocenţi, şi prea mici.

Cu semnătura lui Ceauşescu, Şeicaru primise 3.000 de dolari pentru editarea în străinătate a studiului „Karl Marx despre români. Texte inedite. Comentarii.” Nimeni, în Apus, nu bănuia că volumul a fost tipărit cu astfel de subvenţie; îmi permit să apreciez că, de astă dată, dolarii au fost investiţi şi motivat, şi cu folos.

Marea dorinţă a lui „Ziarilă” era să i se publice în România romanul „Vulpea roşcată” ce-i avea ca personaje principale pe Carol al II-lea şi pe Lupeasca. A fost dus cu vorba (cartea avea să apară abia după 1989) şi iar se ivesc întrebări care, poate, vor primi răspuns cine ştie când: de ce nu s-a publicat un roman văzut ca (potrivit altei Note) „un rechizitoriu devastator la adresa Monarhiei, afacerismului, şi depravării sexuale a lui Carol şi a Lupeascăi şi condamnă sever partidele politice (...) Romanul lui P. Şeicaru este o mană cerească în favoarea regimului  actual”.

Şi totuşi, n-a fost editat la noi! O eventuală explicaţie (şubredă, totuşi) ar constitui-o pudibonderia epocii, inerentele episoade erotice îngrijorând peste măsură.

Şeicaru a avut parte de alte favoruri: i s-a anulat condamnarea la moarte (fără ca Decretul de graţiere 977 să fie vreodată făcut public!) şi a fost invitat să viziteze România. A fost sau n-a fost prezent în asistenţa la defilarea din 23 august 1977? Unii spun că da, alţii, că nu.

De reţinut concluzia lui Florian Bichir: „Rămâne de văzut dacă Şeicaru s-a folosit de Securitate sau invers. Poate, în numele unor coincidenţe de interese (antimonarhismul, antisovietivismul) fiecare ar fi încercat să se folosească şi să manipuleze pe celălalt.” Mai ştii?