Mircea Radu IACOBAN

Solicitat fiind să scriu o prefață cărții lui Dorel Vișan ”Cine-i păzește pe paznici”, am început, ca de obicei, să notez numărul paginilor la care urma să revin, acolo aflându-se pasajele cele mai pline de miez și de interes. Pentru a constata că notam aproape pagină de pagină, atât de consistentă și de profundă arătându-se această culegere de articole datorată unuia dintre cei mai mari actori ai României, Dorel Vișan. Despre actori se spune ba una, ba alta, de parcă ar fi o specie aparte, de văzut numai înrămată, luminată și aplaudată în dreptunghiul scenei. Actorii sunt oameni ca toți oamenii și dacă nu s-a inventat șublerul-minune care să măsoare talentul, înzestrarea culturală le-o poți aprecia nu numaidecât când îi asculți în scenă, ci, cu siguranță, atunci când îi citești.

N-așvrea să supăr riscând ierarhizări și clasamente, dar trebuie să spun că o certă și inatacabilă poziție de vârf revine de departe ardeleanului Dorel Vișan. Rar întâlnești în breaslă o atât de doctă și de avizată abordare a chestiunilor fundamentale, a întrebărilor existențiale care s-ar cuveni să ne obsedeze,  tratarea cărora să se întemeieze atât de solid pe marea bibliotecă a lumii – de la scrierile anticilor la eseistica filosofică de ultimă oră. Două sunt temele care-l solicită constant, de-a dreptul obsesiv: libertatea și desțărarea. Amândouă dureros de actuale și păgubos de rar în atenția eseiștilor, excesiv seduși de eternele imixtiuni ale politicului suveran. ”Românul – scrie Vișan – bogat sau sărac, a ajuns nefericit în propria lui țară și în propria lui casă, indiferent dacă are o cameră sau patruzeci. Cât de mare este neștiința noastră și ce redusă experiență am dobândit în acești douăzeci de ani trăiți degeaba!” Ce premoniție a avut Eminescu! – ”Oriunde mergem suntem venetici / Și-așa vom merge noi din țară-n țară / Pân-s-o pierde și urma neamului”.

Întrebând, într-un minimarket ce vindea mere din Grecia, căpșuni din Spania, pere din Patagonia și roșii de la turci, ”ce aveți din România?”, autorul primește de la vânzătoare un răspuns istețși hazos, ce nu-l amuză pe cât îl amărăște: ”Pe mine și magazinul”. Drept pentru care i se pare întemeiată citarea unei învățături din vechea gândire indiană: ”țara în care cineva nu găsește cinste, bucurie sau rude, nici dobândește vreo învățătură, trebuie părăsită” (Canakya). Urmează, logic, întrebarea durută: ”Criticăm ca proștii Daciada, criticăm ca proștii practica școlară și activitatea artistică de amatori, foarte bine că s-au desființat. Dar ce-am pus în locul lor oare, în afară de prostia și mărginirea noastră democratică, discotecile, libertinajul sexual, drogurile, țigara, alcoolul, banii nemunciți, neascultarea de dascăli și de părinți, eludarea legii, aruncarea cu pietre în forțele de ordine, hoția națională și în întreaga lume liberă, crimele, violurile, comerțul cu prostituate, luptele între clanuri, minciuna, viteza și bolizii de milioane adunați de prin pâraiele patriei. Dar era să uit: am făcut și ceva bun: serviciul de descarcerare.”

Din nou, Eminescu: ”Ce a scos din voi Apusul / Când nu era nimic de scos?”. Toate la un loc, desigur, nu înseamnă că n-ar exista frumosul în viața noastră cea de toate zilele: ”din păcate însă, cu fiecare clipă constatăm că nu avem timp ca să-l privim” (inima în stânga, portofelul în dreapta!). Aproape că nu există capitol în care să nu fie abordată, fie și pasager, chestiunea libertății, rămasă în ”stand by” între realitate și iluzie. Și fiindcă peste tot în carte sunt înserate fel de fel de întâmplări mai mult sau mai puțin pilduitoare, toate pline de haz voit sau involuntar, fie-ne îngăduit să relatăm și noi una, astfel încheind pe un ton mai degajat și mai puțin pesimist. Pe vremea lui Ceaușescu, un actor dintr-un teatru bănățean a ”uitat” să se mai întoarcă dintr-un turneu în vest. Ba mai trimite și-o vedere colegilor rămași să deguste deliciile ”epocii de aur”: ”Am ales libertatea!” Imediat după primirea misivei, ședință la teatru pentru excluderea infamului din partid. Și taman când colegii combăteau mai abitir, înfierând dezertarea confratelui, ușa se deschide și, surpriză, apare incriminatul. Care rostește din prag: ”Bine, mă, dar ce ați înțeles voi? Nu v-am scris că am ales libertatea?” Excelentă carte! Merită s-o citiți!