Cătălin MIHULEAC

După dictatura troienelor care au vârât ţara într-o paralizie generală, vremea s-a îmbunat destul de simţitor, dând o mână de ajutor hotărâtoare în acţiunea de deszăpezire urbană şi rurală. Soarele a mai prins şi el oleacă de curaj, topind tot ce i-a căzut în căuşul razei, începând cu materia de-un alb murdar din cutia craniană a lui Băsescu, căruia i-a căzut fisa cât de avantajos e să pui premier un ins cu proptelele internaţionale ale lui Mr. Ungureanu. E aici un târg la mijloc, un târg prin care omul speră că-şi va salva pielea cea plină de furuncule, piele care ar fi foarte potrivită pentru toba mare a unei formaţii de jazz sau mai curând de fanfară.
Marele necaz e că tot ceea ce ziua se topeşte prin amabilitatea soarelui, după asfinţit îngheaţă la loc, făcând din traiul nostru edilitar un real calvar. Gheţuşul frânge oase care par a fi fragile ca de găină, maşinile pe polei intră una în alta ca pe un patinoar destinat începătorilor, chirurgii fac bani pentru încă o mie de vile în Spania, numai agenţii de asigurări înjură ziulica întreagă şi nu mai răspund la telefon, băgându-i undeva pe clienţii care vor despăgubiri.
Pe gheţuşul trotuarelor, trecătorii fac paşi timizi, privind obligatoriu în sus, şi nu pentru că s-ar dat în vânt după frumuseţea cerului senin sau după scânteierea romantică a stelelor. Nu, nu de asta. Oamenii privesc obligatoriu în sus, fiindcă de acolo, de pe cuşma clădirilor, cad pericolele mortale ale ţurţurilor, ascuţiţi ca nişte ţepuşe pentru barbecue.
Dacă îi spui cuiva din altă ţară că în mileniul trei se mai poate muri într-un accident de ţurţure, rişti să te salte salvarea sau poliţia şi să te ascundă cu anii.
Uite-aşa, fără să se opună, oraşele noastre sunt date înapoi cu două-trei veacuri, dintr-o simplă pocnitură de degete, într-o subdezvoltare în care satele se aflau deja.
Se mai zice despre România că-i o ţară bananieră fără banane. Protestez cu indignare, căci în ţările bananiere nu cresc, din câte ştiu, ţurţuri.