Mircea Radu IACOBAN

Fondul secret al Bibliotecii Centrale Universitare era accesibil cu dificultate și numai în baza aprobării directorului BCU sau a directorului adjunct. Cu fișa cărții în mână (dacă-i găseai cota, că unele nici nu figurau în Catalogul general) așteptai în picioare să fii primit în biroul de la ultimul etaj, sperând că-l vei găsi în toane bune pe cel care urma să-ți îngăduie accesul la literatura „periculoasă”. Pe cât putință, îl evitam pe profesorul Botez, directorul „plin” (nu c-ar fi fost mai „încuiat”, dar punea tot felul de întrebări incomode) și apelam la adjunctul Bordeianu (peste ani, aveam să-i tipăresc, la „Junimea”, o carte rămasă până acum stingheră în felul ei, „Versificația românească”); adjunctul semna cu o anume lehamite, dar fără să te mai chestioneze.

Datorită lui am putut răsfoi pentru prima oară „Istoria...” lui Călinescu, carte pe atunci strict interzisă! Era singurul etaj al cenzurii de care aveam cunoștință; de instituția numită eufemistic „Direcția Presei și Tipăriturilor”, care aviza orice prestație tipografică, de la nivelul cărții de vizită la cel al tratatului academic, habar n-aveam. Cum se vede, dincolo de cenzura oficială, menită să prevină orice „accident” editorial, funcționa și o postcenzură bibliotecară, menită să protejeze cititorul de cartea veche... și nocivă. În alte țări, tocmai asta era cenzura reală și funcțională, fiindcă tipărirea în sine n-avea nevoie de autorizare; circuitul cărții, însă, se poticnea ades în punctele terminus librărie-bibliotecă.

O incursiune în universul posac și vezicant al cenzurii tuturor veacurilor este mai mult decât spectaculoasă și furnizează surprize... de zile mari (a se vedea „100 de cărți interzise”, Ed. „Paralela 45”). Paradoxal, dar culmile cenzurării n-au fost atinse în statele cu regimuri totalitare, ci... dimpotrivă, în  America tuturor libertăților, ocrotită de formidabila deschidere (pentru anii 1789-1791) a Primului Amendament. Care interzice Parlamentului să impună legi menite „să împiedice libertatea religioasă, legi care să îngrădească libertatea de exprimare, libertatea presei, legi care să limiteze dreptul la adunare pașnică și la a trimite petiții Guvernului”. (De menționat că și românii ar fi putut beneficia de înțelepciunea unei astfel de prevederi: în Proclamația de la Islaz - 12 iunie 1848, art. 8 prevedea „libertatea absolută a tiparului”.)

Culmea este că interdicțiile și șicanele americane s-au întemeiat și se sprijină tot pe Primul Amendament care, proclamând libertatea de gândire, îngăduie nu numai sloboda utilizare a tiparului, ci și... contestarea ei. N-ar avea de ce să mire faptul că „Arhipelagul Gulag” al lui Soljenițân a fost interzis în URSS, autorul arestat și apoi deportat, cu pierderea cetățeniei, dar ne dumirește recomandarea lui Kurt Waldheim, pe atunci secretar general ONU („evitarea oricăror publicații cu caracter de insultă pentru un stat membru”), în virtutea căreia cartea a fost retrasă din librării... elvețiene! „Mein Kampf” a circulat și circulă fără opreliști în SUA, în vreme ce tot pe-acolo a fost interzisă comercializarea romanului „Sanctuary”, datorat lui William Faulkner, laureat al Premiului Nobel pentru literatură. Interzicere care, de astă dată, nu viza motive politice; erau acuzate cu pudoare „violențe de limbaj” de tipul „pui de lele”, „târfă”, „nenorocit”, „curvă”, inacceptabile în concepția Organizației Naționale pentru Literatură Decentă.

Biserica Romano-catolică a solicitat interzicerea romanului „Pamela...” de Richardson, pentru pasaje de tipul „atunci el mi-a băgat mâna în sân”. „Ulysses”, a lui James Joyce, a fost arsă în public nu la 1500, ci în... 1922, fiind considerată o carte „obscenă”. Până și „Doamna Bovary” i-a adus autorului, Gustave Flaubert, crâncene neplăceri: în Anglia, procesul cenzurării a ajuns până la principala Curte Criminală, Old Bailey.

De precizat că toate aceste interdicții au contribuit substanțial la creșterea interesului general pentru respectivele titluri și au fost promovate nu de autoritățile statale, ci determinate de intervențiile gălăgioase ale unor comitete de părinți, organizații religioase etc. – cu o singură (mare) excepție: atunci când s-a amestecat Comitetul pentru Cercetarea Activității Antiamericane. Voi reveni.