Mircea Radu IACOBAN

Față de starea în care se află fotbalul românesc, nimic altceva nu poate fi luat în discuție în afara schimbărilor din temelii. Drept pentru care apar și primele propuneri înnoitoare, percutante, curajoase, sistematizate. Țin minte că, pe vremea lui Ceașcă, mai toate ședințele se încheiau cu adoptarea unui Plan de măsuri: obiectiv, acțiune, cine răspunde, care-i termenul. Planurile se îndosariau conștiincios și... acolo rămâneau, printre hârțoagele organizației de bază. Erau onorabil scrise, fiindcă se formaseră specialiști în redactarea sintezelor din cuțite și pahară: în doi timpi și trei mișcări, luând cu toptanul din documentul similar adoptat în trimestrul precedent, îți aranjau la minut inutila compunere pe care nimeni n-o va cerceta vreodată – drept pentru care ”planul de măsuri” decăzuse complet în stima nației. Oricum, documentul n-avea finalitate reală, ci se construia de ochii lumii, spre coasere la dosar.

După două decenii de păguboasă păstorire a fotbalului românesc, onor Conducerea și-a dat, în sfârșit, seama că a ajuns la limita penibilului, drept pentru care propune, salvator, un plan de măsuri menit să asigure râvnita redresare până prin anul 2014. (Drept model este luată FC Barcelona, care practică renumitul tiki-taka, în vreme ce noi, din păcate, am ajuns la tiki-kaka, iertată fie-mi exprimarea total neacademică.) ”Strategia unitară” pare a fi concepută exact după vechiul calapod al ”planului de măsuri”: generalități, iluzii, dorințe, aspirații, nici o concretețe, nici un temei pentru a crede că, după ce 21 de ani s-a mers ca racul, aceiași marinari de promenadă știu și pot să schimbe radical direcția, redresând ambarcațiunea avariată.

Ordinea așezării obiectivelor în dreptunghiul filei trădează ierarhizări aiuristice. Punctul 1 se referă la formarea și perfecționarea antrenorilor. Nu zic că n-ar fi o direcție importantă de acțiune, dar nu asta-i marea hibă a sistemului, ci faptul că nu mai avem de unde alege jucători de perspectivă. Nu mai avem bază de selecție, au dispărut total echipele de ”pitici” (pe vremea mea, erau câte trei-patru în fiecare cartier al Sucevei!), iar preocuparea pentru juniori funcționează precum a cincea roată la căruță.

Cum adică, n-avem antrenori? Avem: îl dăm afară pe Pițurcă fiindcă a dezamăgit și-l aducem înapoi pe post de mare speranță! De-ar veni antrenor și Tata Noe, dacă jucătorii nu știu să paseze (adică, înainte de toate, să se demarce) și clachează fizic în repriza a II-a, minuni n-au cum să apară în veci de veci.

Găsim și o precizare de mare concretețe în paragraful 2: echipele de juniori vor juca în sistemul 4-3-3. La mintea cocoșului este că sistemul de joc se adoptă în funcție de posibilitățile și apetențele jucătorilor. Dacă n-ai fotbaliști pentru 4-3-3 și, în schimb, ai avea pentru 4-2-4, ori, de ce nu, 1-9-1, la ce bun să impui o formulă prestabilită doar pentru că... așa evoluează Barcelona? E-o prostie: să fie Messi sănătos, n-o să-l ajungă nimeni pe bază de plan de măsuri, tot așa cum nici un dirijor n-o să-l preschimbe pe Busuioc în Pavarotti.

Mai departe: ”Cât mai multe oportunități pentru jocul de calitate în sistemul competițional”. I-auzi! Ceea ce înseamnă că, vreme de decenii, n-au fost? De ce n-au fost? Cine răspunde, care-i termenul până la care va da socoteală? Punctul 4, ”Infrastructura” operează mai întâi în alte zone decât acoperă titulatura (divaghează pe marginea insuficienței orelor de antrenament... din pricina condițiilor climatice), pentru a ajunge, într-adevăr, la o chestiune-cheie: inexistența terenurilor simple. Bine că se vede acum, după 21 de ani, dar care-i rezolvarea concretă? Mister.

Punctul 5, ”Problema managerială”, iar o ia prin păpușoi, cercetând întâi de toate cum devine cazul cu antrenorii echipelor de copii. Ori, una-i manageriatul, alta-i antrenoratul. În ansamblu, planul de măsuri conceput de noul director tehnic al FRF, Mihai Marian, nu-i altceva decât o însăilare de optative asezonate cu iz gongoric de ședință antedecembristă. Chiar dacă autorul declară cu înduioșătoare modestie că ”a fost adus pe criterii de exigență”, tema îl depășește net. Și, oricum, ”strategia unitară” nu poate fi bătută în cuie fără o dezbatere publică. Fotbalul românesc nu-i al federalilor, ci al nostru, al tuturor românilor. După cât de prost, pompieristic și suspect s-a lucrat până acum, greu de crezut că aceeași echipă, subit luminată de har, va face gaură-n cer. Nu cumva iar schimbăm... paturile, și-atât?