Mircea Radu IACOBAN

Am avut din totdeauna convingerea că, dacă Dimitrie Cantemir şi marele său aliat, ţarul Petru, câştigau bătălia cu turcii de la Stănileşti (1711), întreaga Moldovă ar fi ajuns, implacabil, republică unională. Şansa noastră a fost înfrângerea: câte odată, în istorie câştigi... pierzând.De când nu mai avem graniţă comună cu imperiul rus s-a instalat impresia că am ieşit din gura leului; iluzie! Interpunerea Ucrainei şi Republicii Moldova la fruntarii n-are cum şi de ce vesteji eterna actualitate a butadei „românii sunt prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”.

Un recent comentariu al prof. Gh. Buzatu pe marginea documentelor inedite descoperite în arhiva procesului intentat în 1946 lui Antonescu cheamă la atitudine precaută şi invită la păstrarea simţului măsurii, echilibrului şi realităţii în tratarea relaţiei cu „marele urs”. Un ziarist obscur din perioada interbelică, I. Joldea-Rădulescu, a avut inspiraţia să culeagă impresiile unor mari personalităţi ale momentului vizavi de consecinţele nedreptei geografii ce şi-a pus din totdeauna pecetea pe istoria românilor. Citatele ce urmează par a indica unanimitatea opiniei potrivit căreia relaţiile cu Rusia au fost şi vor fi totdeauna delicate şi speciale.

Iată părerea lui Iorga: „Noi trebuie să ne ferim ca de foc să-i irităm pe ruşi, întâi fiindcă suntem prea aproape de ei, şi al doilea, fiindcă ruşii sunt ca elefanţii: nu uită niciodată. Oricum, trebuie precizat că n-avem nimic cu poporul rusesc, că ceea ce avem este cu regimul bolşevic care ne ameninţă liniştea şi siguranţa internă”. Astfel de puncte de vedere se exprimau deschis cu mult înainte de începerea războiului şi, evident, înaintea marilor înfrângeri germane; toate dezavuau o decizie de a declara război ruşilor.

Mareşalul Prezan: „Ar fi o mare greşeală. Am fi zdrobiţi şi ameninţaţi să pierdem, poate, şi mai mult. Cred că ruşii abia aşteaptă să fie provocaţi ca să ne ocupe”.

Cu mult înainte, în 1927, şi I.I.C. Brătianu avertizase: „Suprema înţelepciune recomandă să nu ne batem niciodată, în nici o împrejurare şi oricum s-ar prezenta coaliţia. Fiindcă odată terminat războiul, prietenii de arme se vor întoarce acasă, iar noi vom rămâne iarăşi singuri, faţă în faţă cu haotica, năucitoarea ameninţare” (n.n.: ceea ce exact aşa avea să se întâmple după Yalta). „Merg cu acela, oricare ar fi el, care-mi dă mai multă certitudine că mă va apăra contra Rusiei, dar nu cu armele, căci sorţii unui război cu Rusia sunt foarte problematici, chiar când în joc este cea mai puternică armată din Europa, ci prin mijloace pacifiste (...) din momentul în care s-a dezlănţuit războiul, partida poate fi socotită ca pierdută”.

În 1936, acelaşi gazetar a consemnat punctul de vedere al fostului ambasador la Bucureşti al ţarului Nicolae II, Poklewski-Kozici: „Germania singură ar putea să înfrunte Rusia, dar n-o va bate niciodată. Aceasta nu se va putea întâmpla decât dacă: sau Germania va fi ajutată de Anglia şi Franţa, ceea ce e exclus, sau Rusia nu va fi ajutată de Anglia şi Franţa, ceea ce-i puţin probabil”. Acelaşi diplomat insistă în continuare: „Sfatul meu, pe care l-am dat tuturor oamenilor politici români, este să evitaţi pe cât posibil de a participa la un conflict armat contra Rusiei, chiar alături de alţii. Lăsaţi-i pe cei mari să se bată între ei, nu vă amestecaţi, staţi de-o parte, cât mai de-o parte”. Şi încă o observaţie pertinentă a aceluiaşi: „Nu bolşevismul constituie primejdia mortală care pândeşte, ci Rusia. Rusia pur şi simplu” (...doar în 1812 nu bolşevicii ne-au răpit Basarabia, n.n.). Pentru a conchide: să rămâneţi „cât mai departe de un conflict militar cu Rusia, sau de a participa alături de alţii, oricine ar fi ei, la asemenea conflict”.

După 1940 însă, apăruse „temeiul legal şi moral” invocat de Antonescu şi unanim acceptat ca legitim: recuperarea Basarabiei. Dacă luăm în consideraţie sumedenia de avertismente privind improbabilitatea victoriei, Antonescu a greşit grav ordonând trecerea Prutului. Dacă, pe de altă parte, punem în cumpănă legitimitatea redobândirii unui teritoriu cotropit, decizia capătă sens şi era chiar de neocolit. Bolşevici, nebolşevici, era imposibilă alianţa cu cei care ţi-au ciuntit ţara; alternativa, la rându-i, n-avea cum să entuziasmeze. Pur şi simplu, Antonescu n-a avut loc de-ntors – cel puţin aşa rezultă din noile documente date publicităţii.