Cătălin MIHULEAC

Minunaţi sunt ruşii ăştia doi, Ilf şi Petrov, pe care tocmai îi citesc cu jurnalul lor de călătorie transoceanică „America fără etaje”, publicat la editura „Polirom”, anul trecut, în 2010. Pentru mine, acest binom strălucitor este prototipul scriitorului complet, care transformă în aur tot ce atinge cu bagheta lui stilou.

Fantezia şi talentul lor sunt frapante în „Douăsprezece scaune” şi „Viţelul de aur”, de asemenea în volumul de povestiri „Atitudine dispreţuitoare faţă de stomac”, dar surpriza oferită de „America fără etaje” e şi mai mare, fiindcă într-un jurnal de călătorie creaţia este totuşi limitată, fiind impusă de locurile şi de lucrurile întâlnite în cale.

În fine, amintind că voiajul uriaşilor Ilf şi Petrov s-a petrecut între 1936 şi 1937 (staţi liniştiţi, America nu s-a schimbat prea mult de atunci!), recomand cartea cu căldură, în caz că se găseşte cineva care să dea doi bani pe recomandările mele.

Dar apropo de aceşti doi mari scriitori născuţi în Odessa, să vă povestesc o întâmplare actuală, în care numele lor sunt implicate. În primăvara acestui an, îi vorbeam cu înflăcărare unei studente olandeze la litere despre Ilia Ilf şi Evgheni Petrov, ridicându-i în slăvi, citând cu aproximaţie pasaje din opera lor. Iar fata, după vreo jumătate de oră de ascultare credeam eu atentă, m-a întrerupt întrebându-mă, cu oareşce jenă, cine-s ăştia doi despre care tot meliţez, Ilia Ilf şi Evgheni Petrov, cumva soţ şi soţie? Atunci, dacă nu-s soţ şi soţie, de ce scriau cot la cot şi semnau împreună, şi n-o făceau fiecare separat, pe cont propriu? Voiau, poate, prin scrisul lor la două mâini, să fie plătiţi mai bine, sau intenţionau să fenteze fiscul?

Am roşit ca un caraghios bătrân şi mi-am dat seama cât de depăşite sunt de vreme elanurile mele stupide.

La fel m-a întrebat anul trecut o tânără belgiană, care studia tot literatura, dacă soldatul ăla Švejk, de care pomeneam la tot pasul, e un fost coleg de-al meu de armată. Dacă nu e, de ce nu-l lăsam în plata domnului?