Mircea Radu IACOBAN

Singurul „academician” din lumea fotbalului „vine din iarbă” pentru a publica în revista „Cultura” un pamflet intitulat deloc academic („Gura bate...!”), dar scris mai mult decât onorabil, fiindcă fostul fundaş Dinu e ditamai fruntaş într-ale publicisticii. Mereu „în gura porţii”, şutează din orice poziţie, driblează inteligent printre reperele culturale copios invocate şi, chiar când faultează, o face elegant, delicat şi ceremonios. În articolul mai sus invocat, Cornel Dinu propune o paralelă între comèdia fotbalului românesc şi comedìa lui Caragiale „O scrisoare pierdută”. Unde Trahanache ar fi întruchipat de Mircea Sandu şi Caţavencu, de Mitică Dragomir. Nu lipsesc nici Pristanda, nici cetăţeanul turmentat, doar coana Joiţica rămâne abia bănuită în spatele paravanului ce maschează babanele afaceri oneroase înflorite pe plaiul mioritic după 1989.

Polemistul este îngăduitor: personajele carageliene or fi ele canalii simpatice (ar merge, până la un punct, comparaţia cu al de Becali), afişează dezinvolt principii vizavi de soarta ţărişoarei (şi aici se cam potriveşte, dacă ne gândim la prestaţia unui Iancu, Paszkany, Copos); rămân, totuşi, nişte prostănaci ridicoli, în pofida aparenţei că-s ultraredutabili şi unşi cu toate alifiile balcanice. În fotbalul românesc, jocurile „la vârf” sunt mai dure, mai seci şi înclină către tragi-comic, câtă vreme până şi cinstita bucurie a stadionului a fost furată unor generaţii înnegurate de amarul pâinii (panem) şi înseninate doar de bucuria circului (circenses). Biata maică-mea îmi hotărâse: „Nu-ţi fă iluzii, ca să n-ai deziluzii!” Cum să nu te iluzionezi, la douăzeci şi ceva de ani, când microfonul te-a teleportat în lumea mirifică, plină de suspans şi de sclipici a fenomenului care a subjugat mapamondul?

Fotbalul, atunci, era viaţa mea. De acolo căutam să-mi aleg idolii şi modelele în care să cred şi pe care să le urmez. Nimic nu părea mai fair, mai limpede şi mai incontestabil decât rezultatul unei dispute sportive.  Ce aflu acum? Că mărul era de tot putred şi regele, gol. Meciuri în care am crezut şi mi-am dat duhul de emoţie la microfon erau, de fapt, reprezentaţii regizate, cu rezultatul dinainte stabilit. Totdeauna l-am admirat pe Lucescu (Mircea), un autodidact inteligent şi poliglot, ambiţios cât cuprinde şi model pentru izbânda prin propriile forţe. Aveam să-i public, mai târziu, cartea de memorii „Mirajul gazonului”, în care toate virgulele erau la locul lor; totuşi, lipsea ceva, n-am văzut atunci şi observ acum: nu se suflă o vorbuliţă despre aranjamente şi trucaje. Şi nu-mi închipuiam în ruptul capului că modelul Lucescu s-a pretat la trişări ordinare patronate chiar de Postelnicu! Foştii lui echipieri de la Dinamo recunosc, azi, că „jucam doar cinci meciuri corecte într-un an”, iar Sdrobiş declară în presă că Lucescu hotăra şi scorul, şi autorii golurilor: „Trebuia să fie 3-3 şi golurile să le dea Cămătaru.” Care va să zică, aşa se petreceau în realitate „fazele fierbinţi” urmărite de public cu răsuflarea tăiată şi comentate de un crainic-reporter exaltat, credul şi incapabil să intuiască miza adevăratului meci, acela din spatele cortinei!

Mă rog, Lucescu a replicat imediat: „Toate aceste acuzaţii vizează un om care înseamnă ceva în fotbal; se leagă de numele lui pentru a ieşi din anonimat.” Numai că astea-s vorbe, iar preopinenţii au înfăţişat fapte. De altfel, în coloana următoare, chiar Lucescu recunoaşte... cu jumătate de gură: „Le-am dat un punct (gălăţenilor, în 1987, n.n.) pentru că, la rândul nostru, primiserăm un ordin. Dăscălescu, premierul României, era din Galaţi.” Păi, ori toate-s bârfe, ori mai aranjam câte ceva pe ici-colo, prin părţile esenţiale? Ceva mai încolo, integrul antrenor recunoaşte că, în minutul 60, a scos de pe teren doi jucători de la Dinamo (!!), gazdele evoluând ultima jumătate de oră în nouă oameni „ca să echilibrăm jocul” (n.n. - cu Rapidul, la implorarea lui Valentin Stănescu). Şi tot  Lucescu încheie ofuscat, deloc în concordanţă cu cele de el însuşi povestite: „Faptele contează, nu ce spune unul sau altul!” Păi tocmai faptele... Concluzia: va să zică, nu mai cred nici în reperul Lucescu. Ţin minte că, prin anii ’70, am intitulat un articol din revista „Cronica” „Cred în Biliboacă!”. Se pare că atâta mi-a mai rămas: credinţa în Biliboacă.