Mircea Radu IACOBAN

A murit blajinul Colombo şi parcă mi-a dispărut un prieten. Ajungi, la un moment dat, să accepţi fără crâcnire realitatea plecărilor definitive, s-o tratezi impersonal cu „asta e!” şi să te împaci cu gândul că vis al morţii eterne e viaţa lumii întregi. Rămâne totuşi, în ascunse sertăraşe ale memoriei, câte-o imagine a unor personaje greu de aşezat altunde decât în fericita grădină a tinereţii fără bătrâneţe. Peter Falk, mărunţelul insipid cu ochi de sticlă, despre care cineva spunea că „mereu arată ca o victimă a inundaţiilor”, făcea parte dintr-o astfel de galerie mitică a exceptaţilor neatinşi de scurgerea anilor şi exoneraţi de divina pedeapsă cu moartea. Şi, de fapt, vedeam nu atât actorul, cât eroul căruia îi dădeau viaţă, transferul de simpatie făcându-se instinctiv şi automat – de fapt, şi anunţurile din gazete nu menţionează decesul lui Peter Falk, ci moartea lui Colombo.

În umbra „locotenentului” de pe ecran (cum de n-o fi primit şi el câte-o stea din când în când, la vechime, nu la excepţional?) s-a aflat un omuleţ cât se poate de real, cu o biografie total deosebită de aceea a personajului întruchipat. Peter s-a născut (1927) într-o familie de evrei care, din cauza persecuţiilor rasiale, a fost nevoită să emigreze în apus. Dacă rămânea, cine ştie ce se alegea! (Se pot formula multe astfel de întrebări; de pildă – dacă Hitler nu-i izgonea pe străluciţii atomişti evrei, nu cumva soarta omenirii lua altă întorsătură?) La trei ani, Peter este diagnosticat cu cancer şi-i pierde un ochi. Nimic nu-i prevestea cine ştie ce carieră, chiar dacă a fost cel mai bun din clasa lui la liceu şi, mai târziu, îşi ia o dublă licenţă (litere şi ştiinţe politice), adăugându-şi şi un masterat în administraţie publică.

Încearcă să se angajeze în marina militară a USA; află amănunte despre testul acuităţii vizuale şi-şi pregăteşte o şmecherie care să-i ascundă nefuncţionalitatea ochiului stâng. N-a ţinut, aşa că Peter ajunge... bucătar pe un vas comercial! („Să fii bucătar marinar / Pe vas uragane să-nfrunţi...”) Ani în şir a curăţat morcovi şi a porţionat pilaful; am încercat să mi-l închipui făcându-şi meseria cu seriozitatea şi chiar virtuozitatea pretinsă de pregătirea bucatelor într-o cuhnie legănată de valuri – imposibil! Colombo dregând sosuri şi întorcând friptane? Asta-i din cu totul alt film... Renunţă la marină şi devine funcţionar contabil – altă ipostază complet nepotrivită. Colombo liniind tabele la Secţia Buget a statului Connecticut? Ce altceva să facă, dacă i-a fost respinsă cererea de angajare la C.I.A. – un spion făr-de un ochi bate la ochi!

Începe să joace teatru cu trupe de amatori. Ajunge, cu roluri mici, pe Broadway, pentru ca, la apogeul carierei teatrale, să-l joace pe Tartuffe (iar încerc să mi-l închipui; parcă-parcă aici ar merge). Îl descoperă cinematografia şi are un mare noroc: în 1967, Bing Crosby refuză ca neinteresant rolul ce i se propunea în noul serial „Colombo”. La nevoie şi la înghesuială, regizorul (Steven Spielberg!) apelează la Peter Falk. A fost adevăratul debut al unei cariere strălucite – patru premii Emmy, două nominalizări la Oscar, peste două miliarde de telespectatori! Falk nu era un simplu interpret înzestrat cu har şi obedienţă actoricească, ci se implica în rotunjirea decupajului regizoral, aparţinându-i în bună măsură rotunjirea desenului caracterologic al personajului principal, naturaleţea şi umorul dialogurilor.

Îl preţuim pe Colombo-Falk în primul rând pentru că întreg serialul nu-i altceva decât un graţios şi convingător elogiu adus inteligenţei. Apoi, fiindcă lasă în rastel armele grele ale genului, sexul şi violenţa. Desigur, şi pentru că a izbutit să întoarcă pe dos imaginea-standard a justiţiarului tradiţional, aşezând în loc o făptură voit insipidă şi (aparent) vulnerabilă, înfăşurată într-un trenci boţit şi morfolind acelaşi trabuc stins şi reaprins... A jucat şi categoria de roluri opuse, el devenind odiosul criminal căutat – drept pentru care a fost (hazul hazului!) arestat pe aeroporturile din Paris, Moscova, Havana, Genova, Belgrad, Trieste. S-a descurcat de fiecare dată, numai Alzheimer-ul nu l-a putut înfrunta şi, spre sfârşitul vieţii, nici nu mai ştia cine a fost Colombo. Au rămas după el cei zece câini pe care-i iubea şi o familie complicată, care se ceartă în tribunale pentru averea „locotenentului”.

A trecut dincolo la 83 de ani, dar, cum îl ştim, mereu este capabil să se întoarcă de la uşă spre a strecura întrebarea esenţială...