Mircea Radu IACOBAN

Asociam totdeauna excavatorul cu ideea de construcţie, transformare, înnoire. De-o vreme încoace, în oraşul meu excavatoarele trudesc din greu... să dărâme. Şi ce harnice-s! N-ai zice că tot ele s-au străduit, cândva, să ridice zidirile pe care, cu sârg, le dau astăzi jos! Paşnicul excavator (mai ţineţi minte festivităţile „Prima cupă”, asociate cu nădejdile industriale ale oricărei urbe?) a primit însărcinări de buldozer, dacă nu chiar de tanc trimis la înaintare cu ordinul necruţător „nimiciţi!” Preferinţe: industria.

A distrus victorios vechea uzină Nicolina, apoi Fabrica Ţesătura, a venit rândul Textilei, se pregăteşte... dar care unitate industrială nu se pregăteşte? Adevăru-i că, în capitala Moldovei, excavatorul a avut totdeauna misie ingrată: oriunde se apuca să sape, dădea peste relicve şi vestigii. Toată dezvoltarea oraşului din ultimele decenii este marcată de fatidica întârziere în finalizarea şantierelor din pricina revelaţiilor ivite la orice pas. Până se dumiresc specialiştii ce şi cum, până se emite decizia de descărcare arheologică, până se află soluţia capabilă să menajeze mărturiile trecutului, slujind cumva şi dezvoltării viitoare, anii trec... precum norii lungi pe şesuri. În chiar buricul târgului, o lucrare considerată minoră (pasaj subteran) a ajuns să blocheze de ani şi ani circulaţia, secţionând principala arteră a Centrului Civic.

A cuteza să sapi o fundaţie în mijlocul Iaşilor echivalează cu o adevărată aventură: neîndoielnic, vei da peste vechi zidiri şi cupa excavatorului urmează să cedeze repede locul spatulei şi periei arheologului. Care, oricât s-ar strădui să se grăbească, tot ca melcul va înainta, dând complet peste cap graficele constructorilor. Este ceea ce s-a întâmplat, până la un punct, şi în perimetrul marelui şantier „Palas” – cel mai ambiţios proiect edilitar ieşean. Pe care, conform tradiţiei balcanismului păgubos, mulţi s-au străduit să-l torpileze – nu din considerente ţinând de civism şi din prea multă preocupare pentru destinele urbei, cât mai ales din ambiţii politice. Dacă, în 2004, zarurile electorale cădeau altfel, sunt sigur că până la urmă s-ar fi jucat aceeaşi piesă, doar cu rolurile schimbate: apărătorii de azi ai proiectului deveneau contestatari... şi vicerversa.

Adevăru-i că se construieşte un ansamblu cu adevărat modern, aplicându-se soluţii arhitecturale noi şi curajoase, într-o zonă ultracentrală în care nu exista literalmente nimic demn de păstrat. Este vorba despre perimetrul din spatele Palatului Culturii, unde, cândva, ticăia inima administrativă a Curţii Domneşti. Arheologii n-ar fi avut niciodată şansa să cerceteze concomitent şi coborând pe nesperată verticală ditamai postata centrală, unde erau de aşteptat să apară sumedenii de vestigii ale Curţii şi oraşului medieval în secţiunea sa cea mai expresivă şi definitorie. Miron Costin spunea că „de au fost cândva vremi fericite acestor părţi de lume, atunce aice au fost”. N-o fi purtat la vale Bahluiul lapte şi miere pe vremea lui Vasile Lupu, dar iată că revelaţiile arheologice de la „Palas” confirmă pas cu pas relatările călătorilor străini din veacurile de mult trecute, care vedeau Iaşii ca pe o adevărată oază de civilizaţie urbană într-un spaţiu atât de expus năvălirilor prădalnice. Robert Bargrave scria în 1652: „Oraşul nu este mare, dar clădirile sunt frumoase şi bune, cel puţin aşa ni se păreau după locurile sălbatice de unde venim de curând.” Sigur că n-am avut parte, la „Palas”, de spectaculoase surprize şi de descoperiri care să uimească Europa, dar s-au obţinut mai întâi confirmări certe ale spuselor cronicarilor şi, apoi, au apărut indicii care n-aveau cum să iasă la lumină dacă se investiga ca până acum doar partea frontală a Palatului. Acolo, „la faţă de cortină”, se desfăşura latura ceremonioasă şi oficială a vieţii Curţii, dincolo, cea intimă, mai puţin spectaculoasă, dar mai relevantă pentru viaţa şi petrecerea moldovenilor de odinioară. În tableta următoare voi reveni cu detalii.