Mircea Radu IACOBAN

Se pare că am identificat cea dintâi apariţie în presă a tezei asasinării lui  Eminescu; am fost chiar oarecum implicat, câtă vreme articolul cu pricina a apărut în coloanele gazetei „Românul”, în redacţia căruia lucram în 1992. Este vorba despre numerele 4 şi 5 ale suplimentului „Magazin cultural”, unde s-a publicat în serial articolul „Eminescu asasinat?”, semnat de un eminescolog reputat, profilat, până atunci, pe (cum spunea A.Z.N. Pop) „amănunţimi” de citire a textelor – unele revelând sensuri neaşteptate faţă de lecţiunile obişnuite. Este vorba despre N. Georgescu, devenit, cu timpul, adevărat şef de şcoală în campania de acreditare a teoriei asasinatului. Principala modificare de substanţă petrecută în cele două decenii scurse de la întâia ieşire în public a spectaculoasei „revelaţii de istorie literară” poate fi lesne detectată chiar prin recurgerea la metoda de cercetare tip N. Georgescu: „amănunţimile”.

În douăzeci de ani, a dispărut atât: un semn – cel de întrebare. Dacă, în 1992, titlul din „Românul” suna „Eminescu asasinat?”, în 2011 se marchează în presă, simplu, „împlinirea a 112 ani de la asasinarea lui Eminescu”. A dispărut semnul întrebării şi, odată cu el, îndoiala, instaurându-se certitudinea absolută: Eminescu a fost asasinat, infamul ucigaş din umbră fiind, desigur, tenebrosul Maiorescu! Într-un atât de lung răstimp n-a apărut nici urmă de nouă mărturie acuzatoare irefutabilă, dar a crescut în proporţie geometrică cantitatea de „probe” circumstanţiale, cele mai multe fiind rezultatul unor speculaţii pe cât de inteligente, pe atât de inacceptabile într-o demonstraţie ce se vrea ştiinţifică.

Tot la această rubrică, am luat în discuţie punct cu punct tezele asasinatului şi, dacă poate n-am convins până la capăt (dovada: numărul celor ce cred în uciderea poetului creşte în loc să scadă!), barem am atras atenţia asupra faptului că un rechizitoriu cât de cât credibil nu se poate întemeia pe... absenţa documentelor (lipsind cutare act de naştere din sec. XIX nu înseamnă că subiectul nu s-a născut...) şi nici pe unica afirmaţie a lui P.P. Carp, mai mult decât interpretabilă, ”Mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Nu mai reluăm discuţia, fiindcă, recitind articolul din 1992 al lui N. Georgescu, avem parte de surpriză după surpriză. Prima şi cea mai neaşteptată se referă la faptul că, atunci când a emis teza asasinării, procurorul literar nu-l avea deloc în vedere pe „ucigaşul” Maiorescu, ci cu totul altă persoană, care ar fi acţionat dintr-o pricină curat neaşteptată! N. Georgescu nu sugerează nici o clipă eventualitatea unei crime politice; dimpotrivă, indică vinovăţia „altui nebun”, Petrache Poenaru, cel care a lovit poetul cu piatra ucigaşă: „O piatră cumpănită îndelung în praştia fostului soţ al fostei muze a poetului”.

Deci: actriţa Cleopatra Poenaru, „muză a lui Eminescu”, a fost pricina tragediei instrumentate de un soţ gelos. De unde se vede că N. Georgescu întâi de toate a lansat supoziţia asasinatului (cu bună priză la publicul cel mai larg) şi abia după aceea a început să caute vinovaţi şi mobiluri! A doua surpriză de proporţii: cum se ştie, N. Georgescu şi susţinătorii lui se străduiesc să convingă că Eminescu n-a fost nebun, n-a fost niciodată bolnav, ci totul era o lucrătură malefică, menită să scoată din circuit un gazetar politic incomod puterii. Numai că, atunci când şi-a lansat teza, N. Georgescu credea... complet pe dos! Citez: „În expunerea de faţă nu punem la îndoială câtuşi de puţin boala poetului, nu încercăm o altă definire a ei, un alt model de manifestare decât cel stabilit de specialişti.” Şi atunci, dacă suferinţa lui Eminescu n-a fost malefic indusă, ce mai rămâne din toată teza conspiraţiei? Nu cumva doar presupusa gelozie a bietului Petrache Poenaru?

Să ne întoarcem spăşiţi la Călinescu. Mult zgomot, pentru nimic!