Cătălin MIHULEAC

Mă uit la destinul lui Avram Goldfaden, părintele teatrului idiş, şi mă gândesc cu al cui seamănă. Ultimii lui ani au fost trăiţi sub apăsarea copleşitoare a sărăciei. Deşi piesele îi erau jucate cu succes în toată lumea, banii ce i se cuveneau nu mai ajungeau la el. Rareori directorii de teatru îşi îndreptau gândul şi spre autor cufundat în nevoi.

Glumind amar, putem spune că Avram Goldfaden a fost un mare creator, căruia nu i-au lipsit decât drepturile de autor pentru a fi considerat un autor complet. Dar şi mai dureros e că discipolii săi şi-au întors privirea de la el, considerându-l un bătrân senil, terminat din punct de vedere artistic. Fără să vrea, discipolii săi arătau cât de mare şi urâtă poate fi ingratitudinea omenească.

În această perioadă, părintele teatrului evreiesc a trăit umilinţe greu de îndurat, de parcă ar fi încercat să demonstreze prin exemplul personal că geniile sunt lipsite deseori de cel mai elementar simţ practic. Sărăcia l-a împins spre acte extreme, cum e acela de a-şi vinde, unul câte unul, toate valorile, apoi toate bunurile din casă. A început cu bijuteriile, a continuat cu mobila, a terminat cu hainele.

În 1904, cu ultimii bani, obţinuţi din vânzarea lucrurilor sale, Goldfaden s-a întors în oraşul pe care, alături de Iaşi, îl iubea cel mai mult: New York. Simţea că sfârşitul era aproape şi voia ca ultima cortină să cadă pentru el aici, în metropola unde numele său devenise un punct de reper artistic.

La New York, s-a dedicat din nou scrisului, cu elanul din tinereţe. Noi piese de-ale sale vedeau luminile rampei, reprezentate cu un succes care făcea pereţii sălilor de teatru să se cutremure, sub forţa aplauzelor.

Dar lungile turnee din cursul anilor, asociate cu vitregiile şi sărăcia din ultima parte a vieţii şi-au spus din păcate cuvântul. Ele s-au materializat într-o tuberculoză fatală, care l-a doborât la 68 de ani, o vârstă încă tânără pentru un creator artistic.

În 1908, într-o zi mohorâtă de 9 ianuarie, părintele teatrului evreiesc era condus pe ultimul lui drum spre cimitirul evreiesc Brooklyn. O mulţime imensă, formată din circa 75.000 de oameni simpli, însoţea cortegiul funerar.

A doua zi, scriind despre eveniment, „New York Times” îl numea „Shakespeare al evreilor”, dar în egală măsură „un ilustru bard evreu”, „un poet şi un profet” al poporului său. Goldfaden intră şi rămâne acolo unde îi este locul: în istorie. 

În urma sa, au rămas circa 60 de piese, care continuă să se joace şi astăzi, şi mâine, cu un şi mai mare succes, în lumea largă. În urma sa a rămas însă şi o familie, care a continuat să trăiască în cea mai lucie sărăcie. Ceea ce a şi determinat-o pe văduva lui să afirme, cu inima cernită, într-o scrisoare adresată unui prieten: „America ştie doar să facă înmormântări frumoase.”

Iaşiul i-a rămas recunoscător lui Goldfaden. „Teatrul Evreiesc de Stat”, care a funcţionat aici între 1948 şi 1965, i-a purtat numele.

În onoarea lui, municipalitatea Iaşiului organizează periodic Festivalul internaţional de teatru „Avram Goldafden”. Trupe iudaice din toată lumea urcă pe scena Iaşiului, parcă pentru a lua ceva din magia creatoare a oraşului de unde a plecat „Shakespeare al evreilor.”