Cătălin MIHULEAC

Am zis anul ăsta să nu mai stau închis în casă şi să dau şi eu o raită, de 1 Mai, prin câteva locuri de maximă aglomeraţie, unde oamenii muncii îşi serbau ziua care cred că s-ar dezlipi din calendar şi ar cădea ca o frunză bleagă, dacă n-ar exista ei. Soarele trona ca un boier pe divanul cerului, păsărelele păreau să se mire de cantitatea de primăvară revărsată asupra lor, aşa că nimic nu mă împiedica să adresez clasei muncitoare salutul meu de caldă apreciere.

Nu pot spune nici că mi-a plăcut ce am văzut, nici că mi-a displăcut, fiindcă nu mai am nici un fel de aşteptări pozitive de la ţara noastră. În fond, fiecare nouă astfel de panaramă festivă nu înseamnă altceva decât o nouă destrăbălare digestivo-bahică, ca şi cum am trăi doar să mâncăm şi să bem până nu mai putem. Grătarele aduc burţii omagii fierbinţi, constând în buchete de cârnăciori şi de mici, la care se adaugă belşug de vin şi de bere, servite precaut în pahare de plastic, să nu se îmbete lumea şi să-şi dea cu sticlele în cap.

Niciodată, dar niciodată în viaţa mea nu am văzut nici cea mai nevinovată salată sau legumă servită la astfel de sărbători, deşi pe grătar se pot prepara şi ciuperci, ca să dăm un exemplu, nu numai produse sângeroase de abator.

Nici răcnetele muzicii nu m-au mai oripilat, cum se întâmpla altădată, deşi n-am ascultat nici măcar o strofă din „Internaţionala”. Nu-i nimic, mi-am zis. Dacă un ziar de greutate mondială precum „Le Monde” poate să-l nominalizeze pe Nicolae Guţă în rândurile artiştilor şi dacă Goran Bregovic poate să-şi propună să popularizeze manelele în lumea largă, eu nu mai am nimic de zis. Asta o fi muzica prezentului, muzica viitorului, şi eu nu-mi dau seama.

Altceva însă m-a contrariat. În cele câteva locuri vizitate de mine, unde se serba intens 1 Mai, am văzut tot soiul de oameni: politicieni divers coloraţi, şomeri, pensionari cu nepoţeii, protejaţi negricioşi de-ai lui Mădălin Voicu...

Numai oameni ai muncii nu am văzut. Ce să caute ei la asemenea petreceri?