Cătălin MIHULEAC

Pe căile ferate din România, nu se merge decât din rău în mai rău. De exemplu, distanta dintre Iaşi şi Bucureşti am străbătut-o, la finele lunii martie, cu rapidul, în şapte ore şi jumătate, plus inevitabilele minute de întârziere. Cu cinci ani in urmă, acelaşi drum necesita şase ore de mers; iar acum un deceniu şi jumătate, trenul intercity dovedea cei circa 400 de kilometri în exact 5 ore.

Trenul rapid Iaşi-Bucureşti şi cele şapte ore şi jumătate dintre Iaşi şi Bucureşti, plus întârzierea, variabilă de la zi la zi… Cum îi poţi spune „tren rapid” unei asemenea tărăboanţe nefericite? Peste exact trei zile de la acest drum inuman, aveam să parcurg, cu TGV-ul, distanţa de 350 de kilometri dintre Paris şi Liege, în doar 2 ore şi 10 minute.

Informându-mă ieri, am aflat că trenurile româneşti circulă, în momentul de faţă, abia cu viteza medie pe care o atingeau în perioada interbelică… Doar de atâta sunt în stare şinele.

N-are nici un sens să aşteptăm extrădarea lui Necolaiciuc - de acolo, din puşcăria FBI, unde zace cu orificiile ferfeniţă, fiindcă 80 la sută dintre deţinuţii din ţara americană cunosc pe pielea lor violul la duşuri - pentru a ne explica de ce modernizarea căilor ferate nu a început exact cu aceste şine. Probabil că nu era la mijloc un comision destul de atrăgător, dar sunt de acord cu dumneavoastră că nici Necolaiciuc nu s-a numit singur în funcţia înaltă, pe care a ocupat-o în minister. Cineva l-a pus acolo.

Aş mai avea doar o mică, o foarte mică observaţie. Şoselele din ţara noastră sunt aşa cum sunt, la fel şi căile ferate. Se vede că ministru al Transporturilor a fost cine a fost. Plus, să nu uităm, una dintre pupezele sale de bază.