Cătălin MIHULEAC

Cu timpul care trece, m-am învăţat şi eu să privesc mai filozofic toate cele care mi s-au întâmplat de-a lungul vieţii. Mă uit aşadar cu un aer firesc la buclele care se închid şi constat cum erori mai mari şi mai mici, comise de mine cândva, mă pedepsesc obligatoriu, în momente când aproape sunt date uitării. Normal ar fi ca şi faptele bune să-mi fie răsplătite la fel, dar aici se vede că legea acţiunii şi reacţiunii mai trebuie dată cu unguent.

O să şi exemplific, pornind de la ceea ce am găsit deunăzi, pe când scotoceam prin dosarele cu pamflete şi tablete mai vechi, semnate de mine în presă. Unul dintre textele pe care le-am scris cu aproape un deceniu în urmă, intitulat „Obsedaţi de doctorate”, lua în răspăr goana naţională după aurul, deseori fals, al celui mai înalt titlu academic. Şi ziceam acolo, folosind acele răutăţi mici prin care se descarcă răutăţile mari, că „se manifestă un veritabil mâncărici naţional, o eczemă care se ia fără atingere, rezultatul fiind că avem mai mulţi obsedaţi de doctorate decât obsedaţi de sex. Oameni care abia-abia au urcat, cu micii lor boi intelectuali, dealul unui biet liceu la seral azi îşi pregătesc, în deplină spumegare cerebrală, doctorate sforăitoare”.

Departe de a da semne de oprire, răutatea mea îmbrăca în continuare straiul dureros al ironiei, luându-l în tărbacă pe maestrul Patapievici, unul dintre sex-simbolurile culturii româneşti actuale: „Acum trei-patru zile, în piaţă, o ţărancă de vârstă medie mi-a lăsat cu nişte bănuţi mai ieftin kilu’ de varză şi legătura de leuştean, doar pentru că am ajutat-o să-şi completeze bibliografia pentru al doilea referat al tezei sale de doctorat, intitulată ‹Influenţa operei lui Patapievici în cultivarea legumelor de seră şi în creşterea păsăretului de curte›. Era o ţărancă deosebită, cu multe riduri respectabile pe frunte, iar la urmă mi-a lăsat şi gogoşarii cu discount. Aşa, ca între intelectuali.”

În toată această pornire nedreaptă, găseam totuşi un dram de înţelegere faţă de unii dintre vânătorii de doctorate. „Bineînţeles, sub waţii doctoratelor se prăjesc şi doctoranzi de nevoie, care nu-şi pot asigura propăşirea universitară fără acest titlu, alături de aceia care, până la criză, jinduiau la tradiţionalele 15 procente, primite în plus la leafă.”

Parcă regretând acest moment mai duios, încheiam în forţă: „Snobismul doctoratelor, endorfinele doctoratelor! Oameni care-şi vor scrie pe pietroaiele funerare: ‹aici zace robul şi doctorul lui Dumnezeu, X›”.

Nasoală morală mai are şi textul meu de azi. Când, câţiva ani mai târziu, m-am înscris şi eu la doctorat - atras probabil de snobism, că nici un folos nu-mi putea aduce - am trudit ca un rob la cercetarea ştiinţifică, anterioară redactării tezei. Mai mult, de două ori mi-a dat cu flit comisia de examinare, din pricina greşelilor impardonabile pe care le comisesem.