Cătălin MIHULEAC

Acum câţiva ani, trei inşi voinici reprezentând o anumită comunitate din ţara noastră, deranjaţi de un pamflet scris de mine într-o gazetă, m-au aşteptat noaptea în scara blocului unde locuiesc, pentru a-mi oferi o lecţie bună de povestit nepoţilor. Aveau partea superioară acoperită de cagule, care le dădeau un aer fioros, iar eu mă întreb şi acuma în ce fel s-ar fi derulat evenimentele, dacă un vecin, ieşit să-şi preumble căţelul, nu m-ar fi avertizat la timp. Se pare că nu de pomană iubesc eu câinii.

Cât am aşteptat să sosească poliţia, m-am gândit că tot o lecţie în scara blocului îi fusese servită şi liderului de sindicat Virgil Săhleanu, cu câţiva ani înainte, şi-apoi zadarnic justiţia a făcut să plouă cu ani de puşcărie, că pe bietul lider sindical nu l-a mai înviat nimeni, iar în urma lui nu a rămas decât o statuie. În ciuda beţiei cu adrenalină de care aveam parte, trebuia să mă menţin lucid: în urma mea, şansele să fie înălţată o statuie rămâneau infime.

După ce lucrurile s-au calmat, am răsucit neplăcutul episod pe toate părţile, încercând să ţin piept sumedeniei de întrebări care mă împresurau. Cum se ajunsese pe acest pisc al violenţei fizice? Unde fusese greşeala mea? De ce nu am simţit ulterior decât o foarte uşoară adiere a solidarităţii de breaslă, cei mai mulţi ziarişti zicând despre mine bine i-au făcut, o merita?

Era clar, pamfletul meu nu fusese scris cu o pană foarte inspirată, dar în conţinutul lui nu dădusem nici un nume concret de persoană, ci scrisesem doar aşa, la modul general. Şi-apoi, nu era vorba decât de o scriere efemeră de gazetă, la care orice ins lezat putea beneficia de dreptul la replică, precum şi de dreptul de a cere satisfacţie în faţa justiţiei. Dacă ne coborâm puţin la etimologie, cuvântul „polemos” înseamnă în greceşte „război”, dar ce s-ar întâmpla dacă fiecare polemică, fiecare confruntare a ideilor, s-ar termina cu morţi şi răniţi?

În asemenea momente, când te îndoieşti până şi de minima menire a cernelii, tot clasicii te luminează. În textul „Duelistul”, G. Călinescu vede astfel natura luptei pe care trebuie să o ducă polemiştii: „Dacă e vorba de duel, primesc, dar cu armele profesiunii. Vino-ncoace la luptă dreaptă, tinere imperial! Să-ţi frâng mijlocul cu un argument, să te dobor în ţărână cu o imagină, să te împung cu un spirit, să te sângerez cu o analiză şi să te vâr până la coapse în pământ cu o definiţie. Aceasta e lupta dreaptă a scriitorului!”   

Ce frumos!