Mircea Radu IACOBAN

A-nceput campionatul, cu un suspect şi plin de consecinţe 0-3. În rest, nimic altceva decât alergarea jucătorilor de la un club la altul, în speranţa că tot ăia vor fi... alţii dacă-şi schimbă tricoul. Şi, bineînţeles, continua mătrăşire a antrenorilor. Lăcătuş e „pe făraş”, Gigi se pregăteşte să-l invite la Steaua pe Hagi (ce scandal urât a fost la despărţirea din 2006!), arătând că nu învaţă nimic din întâmplările prin care trece şi-n capul lui stăruie confuzia între „mare jucător” şi „mare antrenor”.

Să glosăm pe această temă. Prin (cred) 1977 m-am nimerit, într-un IL-14 străvechi, alături de Mircea Lucescu. Mai departe scrie el, în prefaţa cărţii „Mirajul gazonului” (Ed. „Junimea”, 1981): „Întâmplarea a făcut ca, zburând spre Iaşi cu echipa Dinamo, unde urma să susţinem un joc de campionat, să-l cunosc în avion pe scriitorul M.R. Iacoban, mare iubitor de fotbal. Mi-a mărturisit că i-au plăcut articolele mele, pe care le-ar fi vrut strânse într-un volum. I-am oferit altceva, neabandonând, totuşi, ideea lui. I-am vorbit despre o carte autobiografică, despre o carte de devenire fotbalistică. Şi am scris-o.” Iar subsemnatul i-a publicat-o. Într-o scriitură perfectă (n-a trebuit să mut o virgulă!), utilizând o limbă bogată şi expresivă, etalând o gândire profundă şi aplicată, Lucescu-senior s-a clasat de departe pe locul I printre oamenii de fotbal tipăriţi la „Junimea” (Steinbach, Teaşcă, Rainea ş.a.). Am redescoperit capitolul final, dedicat lui Răzvănel (avea atunci vreo şapte anişori...), din care aflăm că fotbalul românesc este şi-o virtuală pepinieră de şefi de stat: nu numai Becali se visează preşedintele României, ci şi Răzvan Lucescu! Întrebat ce ar vrea să ajungă în viaţă, puştiul răspundea ţanţoş: „fotbalist şi şef de stat”. Nu ştiu dacă avea, atunci, mintea lui Gigi, ori „titanul din Pipera” gândeşte azi precum Răzvan în ’77; oricum, aspiraţiile celor doi se ciocnesc în poarta Cotrocenilor (dacă nu cumva Lucescu junior s-o fi visând preşedinte în Ucraina).

Lăsând gluma, ne întoarcem la cartea seniorului: când juca la Dinamo, a răspuns unui ziarist precum că „antrenorul depinde de jucători”. Peste ani, devenind antrenor, şi-a schimbat radical credinţa, accentul căzând acum pe „importanţa creierului de pe marginea terenului”.

Probabil că adevărul se află, ca de obicei, la mijloc, dar discuţia în sine, eventual continuată şi raportată la destinul lui Răzvan, arată că „soarta fuse crudă”, fiindcă fiul n-a avut şi n-are şansa tatălui. Amândoi ambiţioşi, amândoi dedicaţi trup şi suflet fotbalului, se înscriu în peisaje net diferite valoric. Mircea a fost coleg de echipă cu Dobrin, Răzvan, cu Dedu. Mircea a marcat 70 de goluri în meciurile echipei naţionale şi 15 în cupele europene, Răzvan nici n-a prea convins ca portar. Mircea a antrenat Internazionale Milano, Răzvan pe Rapid şi FC Braşov. Mircea a dat piept direct cu Bobby Charlton, Beckenbauer, Pelé, Platini & comp.,  Răzvan, cu cine? Mircea a făcut parte din onoranta familie performantă de pe Wembley, Răzvan se căzneşte să înfiripe un 11 făr-de Mutu, cu al de Sburlea, Papp, Florescu şi ai săi. Mircea a cucerit Supercupa Europei şi Cupa UEFA, Răzvan s-a poticnit cel mult în sferturi, cu Rapid.

Veţi spune că fiul are toată viaţa înainte şi dacă încă mai navighează în siaj patern, îi rămâne destul timp să demonstreze şi să confirme. Când? Cu cine? Ca jucător, imposibil: vitrina cu trofee a rechiziţionat-o tata. Ca antrenor, cu trupa ce-o are la dispoziţie (am ajuns să ne temem de Luxemburg!) n-o să rupă niciodată gura târgului.

Mircea Lucescu s-a născut la vreme, când fotbalul românesc era-n urcare, Răzvan prea târziu, când începuse coborâşul. Păcat! Cât despre Hagi...