Cătălin MIHULEAC

De sucită posteritate mai are parte şi Vasile Roaită, cel ridicat iniţial în slăvi de manualele de istorie din perioada comunistă, deoarece fusese împuşcat ca un „martir”, pe când trăgea de sirenă, în timpul tragicei reprimări, din 1933, a mişcărilor muncitoreşti de la atelierele „Griviţa”. Pentru ca apoi, după ce s-a dovedit că „eroul” nu era decât un agent al Siguranţei, să fie scos de urechi din manual şi împins hotărât pe gheţuşul care duce spre uitare.

În tableta „Eroul legendar”, publicată în 1950, Geo Bogza scria cu emoţie: „Din marele vaier al cruntei represiuni, imaginea lui Vasile Roaită se desprindea strălucitoare şi plină de lumina eroismului. Am ştiut atunci că sub privirile noastre se năştea un simbol nepieritor, că ne aflăm la izvorul unei legende ale cărei ape nu vor seca niciodată.” Prin urmare, Bogza propunea înălţarea unui bust al „eroului de granit”, în gura Gării de Nord: „Cred că o statuie a lui, aşezată în faţa Gării de Nord, ar vorbi tuturor celor ce vin în capitala ţării noastre despre însângeratul februarie ’33, despre trecutul de luptă al clasei muncitoare şi eroismul legendar al unuia dintre fiii săi.”

Aşa sunt marii condeieri: deşi le place să pozeze în mari vizionari, curgerea timpului îi deconspiră ca pe nişte proroci mincinoşi. Odată cu prăbuşirea regimului comunist, „izvorul legendei” lui Vasile Roaită a secat brusc, reducând la zero pronosticul atât de înflăcărat al lui Geo Bogza.

Despre această piruetă a scris, la o distanţă de peste patru decenii, un alt pamfletar de clasă, Mircea Dinescu, cel care are în comun cu Bogza magia de a preface tot ce întâlneşte în poezie. Astfel descrie Dinescu, în pamfletul „Nevoia de Vasile Roaită”, publicat în „Academia Caţavencu” din săptămâna 17-23 mai 1994, decăderea eroului: „După ce ajunsese nume de plajă, de spital şi de CAP, Vasile Roaită a fost deşurubat într-o noapte de pe soclu şi zvârlit cu sirenă cu tot în dosul unei magazii, findcă nu ştiu ce arhivar al partidului a descoperit că martirul comunist figura pe statele de plată ale jandarmerie burgheze ca turnător.”

În cele mai bune pagini ale sale, Dinescu înseamnă Caragiale, Arghezi şi Bogza, într-un singur condei. Deoarece în decembrie ’89 „istoria a făcut entorsă”, verva dinesciană propune reşaparea fostului erou Roaită, pe care posteritatea l-a transformat într-un soi de minge de tenis: ”Firesc îi, când răposaţii întru capitalism sunt daţi, precum ciorapii, la remaiat, să fie reabilitat şi acest băiet care a optat de mic pentru economia de piaţă, miruit la Patriarhie măcar adjunct de sfânt şi uns numaidecât membru corespondent post-mortem al Academiei Române.”

Prin urmare, Vasile Roată s-a dovedit o minge de tenis a istoriei. Cine ştie câte alte mingi de tenis aşteaptă, neavând încă ocazia de a zbura peste fileu.