Cătălin MIHULEAC

Din pricina iubirii exagerate de sine, oamenii vorbesc mult şi ascultă puţin. Ceea ce poate fi exprimat simplu, felin, mutând inteligent piesele de şah a zece-douăzeci de cuvinte, vorbitorul ţine morţiş să-nşire elefantin, în chintale de fraze. Aşa se face că, în locul unei conversaţii dinamice, ne alegem cu o sporovăială care tinde spre dimensiuni cosmice, lucru uşor de constatat în campaniile electorale sau în perioadele festive ale anului, cum este cea a Crăciunului, când ninge cu discursuri.

Mai tot muritorul trăieşte cu impresia că poartă în desagii tărtăcuţei ceva ce trebuie neapărat să apuce calea, iluminată public, a laringelui. Este incomensurabil potenţialul uman de trăncăneală. Pământul şade pe un depozit de trăncăneală, din cauza căruia oricând poate sări în aer, la cea mai mică scânteie.

„Ascultaţi-mă pe mine!”, „Părerea mea este că...”, „Stimaţi alegători...”, „Dragi locuitori ai Sucevei...” Sunt doar patru formule, care anunţă că urmează kilometri de vorbărie, convertită în ore de plictiseală şi de căscat pe dinăuntru, că pe dinafară e nepoliticos. Fiecare ţine s-o facă pe deşteptul, deşi abia ascultarea – modesta, sfioasa, atenta ascultare – presupune, în egală măsură, inteligenţă şi generozitate. Căci, la urma urmei, guralivii nu sunt decât nişte lacomi şi nişte zgârciobani, care vor să confişte toată atenţia.

În nuvela „Arab sărman şi ars de dor”, scrisă de William Saroyan, doi imigranţi în America – unul arab, celălalt armean - se întâlnesc la o cafea, pentru a tăcea, ore în şir, unul în faţa celuilalt. Se privesc în ochi, mai sorb din ceaşcă, oftează în răstimpuri fumul ţigării şi tac. Tac în toate felurile posibile. Tac pe rând, tac cot la cot, tac pe stânga, tac pe dreapta, tac pentru întreaga lume. În final, oftează cât pentru două popoare de emigranţi şi pleacă, fiecare în drumul lui, osteniţi de conversaţie. Da, conversaţie, căci de vorbit şi-au vorbit continuu, numai că au făcut-o fără cuvinte. „Atunci, la ce sunt bune cuvintele?” întreabă un copilandru. „Prea bune nu sunt ele niciodată. Cel mai adesea, sunt bune ca să ascunzi ce-ai vrea să spui cu adevărat”, îl dumireşte un adult.

La fel şi grecul Zorba, minunatul personaj din cunoscuta carte a lui Nikos Kazantzakis, care se scuza, în faţa cuiva, că nu reuşea să aşeze în cuvinte o păţanie de-a sa mai veche:

- Nu-mi cere să ţi-o spun, nu pot... Îţi promit c-o să ţi-o dansez cândva.

Să foloseşti dansul, în locul cuvintelor. Cum ar fi ca oamenii să-şi danseze urările de Crăciun?