Mircea Radu IACOBAN

Geaba mă străduiesc să le fac pe toate cu seriozitatea mofluză  a vârstei, fiindcă, nu ştiu cum şi de ce, m-am trezit laureat al Premiului naţional de... umor! Adevărat, într-o companie selectă (Marin Moraru, Oana Pelea, Florin Zamfirescu, Felix Alexa ş.a., sub păstorirea lui  Geo Saizescu, cine-tatăl lui Păcală) numai că niciodată nu mi-am propus să scriu ori barem să am musai umor. Care, zice-se, ar fi o „specie literară cu autori pe cale de dispariţie” (apud G. Geafir) – asta explicând înregimentarea cu arcanul a hiperserioşilor într-o armată ce luptă tot pe graniţa râsu’-plânsu’, dar cu alte tipuri  de muniţie şi armament. Drapelul de luptă diferă şi nu prea, fiindcă, vorba lui T.S. Eliot, „Umorul este şi un mod de a spune ceva serios”.

Ori (Cristopher Fry) „Umorul este un refugiu în faţa deznădejdii”. Dacă nu chiar, şi mai abrupt formulat, „Umorul este un cocteil de revoltă şi disperare” (Moisil). Într-o „ţară tristă şi plină de umor” (ce formidabilă definiţie într-un vers!) dreptul la zâmbet nu ni-l poate tăia nimeni, cu atât mai mult cu  cât (dau un ultim citat, de astă dată din scriitorul german Otto Bierbaum, sec. XIX) „Umorul ia naştere în situaţii de criză, păstrând pe mai departe voia bună şi optimismul.” Poate la nemţi, că la noi, voia bună şi optimismul se află cronic în carantină, rămânând pe poziţii dinainte stabilite doar strepezitul haz de necaz. Ştiţi de unde se trage termenul „umor”? Din grecescul... „umezeală”, ceea ce aduce a avertisment că prea mult umor strică şi-i chiar primejdios să-i stai în preajmă. Necesarele justificări fiind invocate, încerc să trec la miezul acestei tablete care, deşi se vrea cât se poate de serioasă, pariez că va fi trecută în contul premiatelor şi prea puţin atestatelor disponibilităţi umoristice ale autorului.

Navighez pe râul tristeţii şi în contra curentului: handbalistele noastre ne-au fericit cu medalia de bronz, dar s-au poticnit prea copilăreşte de pragul semifinalei. Urmare, zic eu, şi a catastrofalei evoluţii din meciul cu Rusia, care, dincolo de pricinile de tactică generală şi de calculele invocate, a demonstrat, simplu, că fără şpriţ la motor rămâi de căruţă. Sigur că le iubim pe „fetele noastre”, mai ales după  ce au bătut Danemarca – asta şi din pricină că nu prea mai avem în ce altceva să investim afectiv, sportul românesc cufundându-se ceas de ceas în hăul mediocrităţii. Cu vechile reflexe de comentator sportiv aş spune că accidentarea lui Vărzaru ne-a scos din cursa pentru medalia de aur. Din acel moment, România n-a mai jucat pe extreme şi pe contra-atac, a înghesuit toate acţiunile pe centru şi s-a încâlcit în plasele apărărilor adverse. Dar, cel puţin în cazul confruntării cu Rusia, ar mai fi o pricină. Mai profundă şi, îndeobşte... neinvocabilă. Cine vrea, poate să considere ipoteza noastră neserioasă, încadrând-o la capitolul „umor fără voie”: ar fi vorba despre  încărcătura de semnificaţii a momentului iniţial al partidei.

Aţi văzut că rusoaicele ştiau perfect cuvintele imnului naţional, cântându-le fără greş până în final? Şi aţi mai văzut că fetele noastre s-au poticnit imediat, trecând printr-un play-back jenant spre muţenia şi mai jenantă? Ei, veţi spune, ce are una cu alta? Fetele nu-s la o serbare şcolară, multe joacă în străinătate, trăiesc în cu totul alt univers imediat, n-au treabă cu „Deşteaptă-te, române!” Aşa o fi. Numai că şi rusoaicele evoluează în diferite echipe europene; textul imnului lor este nou şi „adaptat”, n-au cum să-l ştie din moşi-strămoşi. Totuşi, l-au intonat ireproşabil. S-ar putea să fie vorba aici de niscaiva temeiuri mai adânci, pe care le intuia Eliade în „Fragmentarium”, unde scria că „un asemenea patriotism, crescut din conştiinţa apartenenţei la un „popor ales”, străbătut de idei mesianice şi fructificat de cea mai ferventă mistică, nu se mai întâlneşte în istoria modernă decât la ruşi, popor prin excelenţă ortodox.”

Noi, românii, am introdus (paşoptiştii) un patriotism profetic şi social, imitând anti-clericalismul francez. Ortodoxia noastră era, atunci, înstrăinată şi aservită. Apoi, în perioada aşa zis comunistă, nici o legătură nu s-a încercat a se înfiripa între biserică, istorie şi patriotism. Cu atât mai puţin în zilele noastre. În plin veac XXI, când rusoaicele cântă imnul şi când urlă înfricoşător Trefilov, se prefiră subterane sonuri mistic-mesianice despre virtuţile unui presupus popor ales. Dacă vreţi, o formă de dopaj psihic. La care noi n-am avea acces.