Cătălin MIHULEAC

Acum o şatră de ani, pe când construiam socialismul luminos pe şantierele ţării, mi se întâmpla deseori s-o fac lată, alături de oamenii muncii care puneau mare preţ pe consumul de alcool care trecea lesne în beţivăneală. Era un lucru firesc pe treapta de jos a muncii: cu cât meseria era mai necalificată, cu atât gradele de alcool erau mai bogate  Acum însă, mă aflu în acea etapă a vieţii când elanurile de toate felurile, inclusiv bahice, s-au potolit, ceea ce nu mă împiedică să apreciez cum se cuvine un vin de calitate.

Mai ales de când cu deschiderea mondială a ţării noastre, ai şi de unde alege: sticlele pline cu licori spaniole, franţuzeşti, australiene, chiliene, argentiniene sau basarabene îşi cântă ademenirile de pe rafturile magazinelor, apetisante ca nişte cărţi de calitate, aşezate în rafturile unei biblioteci. De fapt, comparaţia nu-i cu nimic deplasată, fiindcă fără ajutorul venit din interiorul butelcilor, multe cărţi memorabile ale lumii nici nu s-ar fi scris.

Vinurile româneşti sunt obligate să suporte concurenţa chiar aici, în fieful lor. Şi o fac aşa cum le duce capul. Bunăoară, pe eticheta unui soi de „Cotnari”, au aşezat chipul luptătorului Cătălin Moroşanu, încercând astfel să îmbie onor clientela. Nu ştiu cât de potrivită le este alegerea.

Dar apropo despre vinurile „Cotnari”, cel mai frumos catren despre ele a fost scris de veşnicul Păstorel Teodoreanu:

„Află bând paharul
Mic, dar onorabil,
Că nu-i vin Cotnarul,
Ci soare potabil.”

Vinurile de „Cotnari” ar câştiga enorm dacă, în locul obişnuitelor platitudini de pe eticheta sticlei, ar menţiona aceste versuri. Aştept de la proprietari să-mi vireze onorariul, pentru că le-am dat această strălucită idee.