Cătălin MIHULEAC

Vremurile astea sărăcăcioase rău mi i-au reamintit pe chelnerii de pe timpul comunismului, hoţi de crăpa pielea pe ei. Mai corect spus, cei de acum au revenit la năravurile celor de odinioară – încărcând notele de plată, micşorând porţiile, turnând apă-n vin - lucru care poate fi scuzabil până la un punct, fiindcă fiecare încearcă azi să se descurce cum poate.

Zilele trecute, foamea şi graba m-au mânat într-un mic bistro pe care-l ştiam cinstit, dar la urmă nota mi-a fost umflată ca pentru fraieri, cu vreo 50%. Apoi, într-o după-amiază plină de surmenaj intelectual, m-am gândit să savurez un ceai, într-un mic ambient estudiantin, unde personalul care serveşte la mese e format tot din studenţi, nu din chelneri profesionişti cu patalama la mână. Am cerut un ceai verde, dar mi s-a adus unul cel mult verzui, pentru că fusese diluat, astfel ca, din doza pentru o ceaşcă, să iasă trei, iar studentul-chelner să agonisească săptămânal o bursă lunară.

Dar cuţitul în inimă mi l-a răsucit o crâşmă unde obişnuiam să mai sorb câte un pahar de vin catalan, în amintirea unei vacanţe petrecute de mine la Barcelona. Mă credeţi că până şi acolo vinul a început să fie măsluit?

Nu-s omul care să reclame sau să ceară satisfacţie prin restaurante, luându-se cu chelnerii de guler sau provocându-i la duel. Totuşi, deoarece socot că botezarea vinului este o crimă la fel de gravă ca violul sau evaziunea fiscală, o să mă limitez să citez un fragment din „Balada crâşmarilor care toarnă apă-n vin”, de François Villon, în traducerea lui Romulus Vulpescu. Scrisă acum mai bine de jumătate de mileniu, ea îşi păstrează, din păcate, actualitatea:

„De junghi să aibă parte şi de lance,

De bâtă noduroasă şi de spadă,

 De paloş zdravăn, de cârlig, de cange,

 De ghiont cu ghioaga-n ghinturi ghintuită,

 De suliţă călită, de săgeată,

 De furcă, de ţapină, de baltag,

 De hoţii pândind la colţuri de drumeag.

 Să-i hăcuie, să-i jefuie de pungă,

 Să-i spintece, în inimi să-i străpungă,

 La beregăţi să-i sângere puţin,

 În beciuri de gheenă să ajungă,

Crâşmarii care toarnă apă-n vin.

Mânca-le-ar domnul principe ficaţii

Şi setea ostoi-le-ar cu venin

Că n-au păreche-n lume, blestemaţii,

Crâşmarii care toarnă apă-n vin.”