Mircea Radu IACOBAN

În urmă cu aproape 40 de ani, am scris o carte despre Cuba („Din Azore, în Antile”). Răsfoind-o acum, oftez abitir din  pricina investiţiei de simpatie naiv direcţionată; descopăr, însă, chipuri, peisaje, situaţii, cu  posibil ecou în actualitate. Ştiţi cum suna deviza populistă cu care Fidel Castro şi-a inaugurat instalarea la Havana salutând milităreşte la chipiu?

„SĂ TRĂIŢI BINE!”

Nu ştiu dacă pur şi simplu am preluat-o de la Fidel, ori am redescoperit America, seduşi şi noi de capacitatea mobilizatoare şi virtuţile electorale ale formulei simple, directe şi optimiste, adevărată chintesenţă a oricărui program de guvernare. La urma urmei, şi românii, şi papuaşii, şi yankeii, şi eschimoşii, şi ruşii, şi nepalezii n-aşteaptă altceva de la liderii providenţiali, fie ei de dreapta, fie de stânga, decât să le promită şi să le asigure un trai (mai) bun.

Prin 1971, am asistat, în Piaţa Revoluţiei din Havana, la un discurs maraton al lui Fidel (peste şase ore!) în care am auzit tot ce vrei şi ce nu vrei, de la condamnarea vehementă a lui Nixon la asigurarea că revoluţia mondială stă mintenaş să-nceapă, dar nu s-a mai făcut apel la formula „să trăiţi bine!” Ar fi venit ca nuca-n perete într-o ţară în care mizeria devenise cetăţean de onoare, iar gardienii revoluţiei, cu fotografia romanticului întârziat Che Guevara imprimată pe tricou, suprimaseră una câte una toate libertăţile cetăţeneşti.

Şi preşedintele României observ c-a uitat îndemnul „Să trăiţi bine!”, însoţit de salutul pişicher-complice schiţat la prezumtiva caschetă marinărească. Cum, din toate cele se văd, trăim al naibii de bine, din ce în ce mai bine, dac-o ţinem tot aşa, răposa-vom de prea mult bine. Veţi spune că prea departe-i Cuba de realităţile româneşti; hai, atunci, să-ncercăm referiri comparative cu tonusul general şi cu starea economico-financiară a unor ţări din bătrânul continent. Şi să mai lăsăm vorbăria la o parte (apropo: cum se face că toţi ”analiştii politici” aciuaţi în studiourile tv au musai buletin de Bucureşti – n-ar interesa şi opiniile vreunui arădean, ieşean, craiovean, că ţara începe la km. zero din Piaţa Universităţii, dar nu se termină tot acolo?) spre a apela la cifre. Ni le oferă statisticile postate de CIA pe The World Factbook.

 Să luăm, de pildă, o ţară tot ortodoxă – Grecia. Analiştii americani utilizează un indicator ignorat la noi: indicele inechităţii sociale. Este complicat să detaliem; iată doar concluzia: acumularea marilor bogăţii în câteva buzunare s-a produs, în România, cu o repeziciune ce desfide  toate recordurile ţărilor ce au în urmă un lung răstimp de dezvoltare capitalistă. Înainte la plăcinte, la război (contribuţia la îmblânzirea crizei) înapoi! Datoria publică a Greciei (internă+externă): 720 milioane euro. Datoria românilor: 112 miliarde. Exportul Greciei: 14 miliarde. Exporturile României: 29 miliarde. Importuri: 45 miliarde în Grecia, 36 ţara noastră. Cheltuieli din buget: 197 miliarde în Grecia, 45,5 în România. Rezerve valutare: 32,3 miliarde în România, 2,6 miliarde în Grecia. Populaţie sub limita sărăciei: 2% în Grecia, 25% în România. Grecoteii cheltuiesc anual cu 33% mai mult decât încasează la buget, românii, doar cu 19%.

De unde se vede, mai întâi, că Grecia are o datorie de 7 ori mai mare decât ţara noastră. România are de zece ori mai multe rezerve valutare şi un export dublu. Anul acesta, Grecia are nevoie de un împrumut cifrat la 110 miliarde, care se vor adăuga la cele 710 miliarde deja datorate. Sorelele noastre latine, Spania, Portugalia, Italia, plus Irlanda au acumulat o datorie totală de 2619 miliarde euro (!) şi negociază noi împrumuturi. Deci, se află nu în găleată, ci pe fundul găleţii, în vreme ce noi abia ne-am muiat degeţelul în cristelniţă.

Cu toate acestea, nici Grecia, nici Italia, Spania, Portugalia, Irlanda, nu s-au atins de pensiile bătrânilor – marea gafă politică a regimului Băsescu.

Pe ăştia nu i-o fi îndemnat nimeni „să trăiască bine”?