Mircea Radu IACOBAN

Harnicul cercetător sucevean Nicolae Cârlan îşi continuă investigaţiile în perimetrul vieţii şi operei lui Ion Luca, de această dată publicând piese inedite ale dramaturgului ce-şi doarme somnul de veci la Vatra Dornei, însoţite de aparatul critic necesar şi de câteva texte de referinţă datorate unor condeie ilustre: Arghezi, Comarnescu, Anania ş.a. („Când ţipă animalul”, Ed. „Floare albastră”, f.a.)

Aproape n-are rost să remarc seriozitatea actului editorial şi competenţa cu care se operează în domeniul cercetat – cei care cunosc cărţile lui N. Cârlan ştiu că, de regulă, prea puţine ar avea să-i reproşeze vreodată cititorul cel mai exigent. Din păcate, fenomenul enclavizării cărţii, tipic pentru România de azi, ca şi, în general, indiferenţa faţă de orice nouă apariţie, fac puţin probabilă circulaţia şi, în consecinţă, impactul ce-l merită asemenea lucrări merituoase şi singulare.

 Am scris cu alte prilejuri despre relaţia de amiciţie a familiei mele cu Ion Luca, descriind şi vacanţele petrecute în vilişoara din Vatra Dornei, str. Parcului 37. Unde amfitrionul, surprins de faptul că puştiul din Iţcani încerca să scrie... teatru (desenasem cu creioane colorate şi coperta teribilei drame „Furtuni sub cer senin”) mi-a dat primele lecţii de tehnică a scriiturii dramatice, îndoind foaia în lung, spre a utiliza mai economicos spaţiul disponibilizat de replicile scurte... Am relatat şi despre întâlnirea târzie cu incomodul dramaturg când, la „Junimea”, i-am refuzat cu deplină ne-recunoştinţă şi prea puţină înţelegere faţă de un destin de-a dreptul damnat, publicarea „operei omnia” (vezi „Printre cărţi”, pag. 47 şi urm.)

 Se spune că principalul inamic al dramaturgiei lui Ion Luca a fost... Ion Luca – şi chiar aşa-i. Teribil de orgolios („Eu sunt cel mai mare dramaturg român!”) îşi desfiinţa cu brutală vehemenţă atât contemporanii, cât şi înaintaşii (mai avea şi dreptate – vezi cazul Davidoglu) şi nu se sfia să ofere mustrătoare lecţii de poezie lui... Eminescu! Opera lui este profund inegală, în bună parte şi din pricina aflării bietului scriitor „sub vremi”, într-o perioadă de exuberantă înflorire a proletcultismului. A încercat din răsputeri să se adapteze „din mers”, a recurs la compromisuri, fiindcă trăia din scris, semnând traduceri dintr-o limbă de care n-avea habar (rusa) şi acceptând co-autorlâcul unor mahări ai vremii. Drept pentru care a dat rateu după rateu. Miezul operei sale, însă, rămâne (Arghezi observa că Luca „nu se joacă de-a succesul facil”) şi subscriu observaţiei concluzive a lui Valeriu Anania:”omul a fost un scriitor adevărat şi a ţinut în mână un condei fertil, în care a crezut cu fanatism şi căruia i-a sacrificat totul. El nu a trăit decât pentru arta lui.”

Cazul Ion Luca ilustrează deplin şi cât se poate de exact conceptul de „defazare” cu care unii critici s-au grăbit să-i ştampileze pe confraţii de peste Prut. Organic, Luca n-avea cum să afle calea racordului cu o ideologie profund ostilă propriilor convingeri. Ceea ce nu-l împiedeca să scrie memorii şi să reclame în dreapta şi-n stânga. De câteva ori s-a adresat lui Gh. Gheorghiu-Dej, încercând (ce iluzie bizară!) să determine reprezentarea piesei „Salba reginei”, unde personaje din lumea evreilor îşi tot vând unul altuia, înşelându-se în cascadă. Asta în vremea Anei Pauker, a lui Vasile Luca & comp.! Piesa fusese jucată cu succes la Naţionalul bucureştean în 1933, iar naivul autor voia s-o vadă din nou în scenă, în loc s-o facă uitată, îngropând via până la trecerea crivăţului. Atrag atenţia dlui Cârlan asupra unui episod relatat de Adrian Marino în recenta (şi foarte discutabila) sa carte de memorialistică: în 1947, Al. Piru scrie elogios despre „Salba reginei”, sugerând şi o eventuală subtilă referire la Ana Pauker. Scandal până la cer: Călinescu a fost nevoi să-i dea afară de la „Naţiunea” pe Al. Piru şi pe A. Marino. Ultimul uitând să adauge amănuntul că denunţul a fost opera... Ninei Cassian. Scriindu-i lui Dej, Luca îşi închipuia că poate fi făcut uitat eseul său „Creştinism şi bolşevism”, apărut în broşură în 1922, unde doctorul (şi) în teologie susţinea şi argumenta distincţia cuvenită şi necesară în termeni care mă mir că nu l-au dus direct la Jilava. Probabil că încă nu fusese citit, din urmă, chiar tot... Despre piesele inedite publicate în volumul „Când ţipă animalul”, cu alt prilej.